Educație

Astăzi despre academicianul vrâncean Valeriu D. Cotea

Ziarul de Vrancea
10 mai 2019 1876 vizualizări

S-a născut la 11 mai 1926

Adevărul despre vinul pe care îl bem. Interviu cu cel mai titrat oenolog român, publicat în 24.06.2013 în Ziarul de Iași

Academician, om de ştiinţă cu o operă impresionantă, figură emblematică a Iaşului universitar şi cunoscător rafinat al ştiinţei vinului, Valeriu D. Cotea rămâne o prezenţă activă în oenologia românească şi la cei 87 de ani ai săi. Născut în Vrancea, la Vidra, ţinut pe care l-a surprins de nenumărate ori în scrierile sale, a ajuns să studieze la Iaşi, la Facultatea de Agronomie. A reprezentat România la Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului timp de 20 de ani, iar în 1993 a devenit membru titular al Academiei Române. De-a lungul anilor, Valeriu D. Cotea a înfiintat plantaţii viticole experimentale, colecţii ampelografice, o staţie pilot de vinificaţie şi un laborator de oenologie, menite să asigure instruirea şi formarea viitorilor specialişti.

- Dumneavoastră aţi pus bazele Centrului de Cercetări pentru Oenologie la Iaşi. De ce este nevoie în industria vinului de oenologi, şi nu doar de viticultori?

- E o diferenţă esenţială. Unii trudesc în vie şi nu de puţine ori sunt uzi pe deasupra de ploaie şi pe dedesubt de sudoare, în timp ce alţii trudesc în crame şi în pivniţe. Una este viticultura, alta este oenologia. Viticultura este ştiinţa care se ocupă de cultura  viţei-de-vie, de la plantat până la cules, pe când oenologia de la struguri la vin. Activitatea oenologului depinde mult de cea  a viticultorului. Din struguri buni poţi să faci vinuri foarte bune, dar din struguri mai puţin buni nu poţi realiza vinul, oricare ar fi tehnologia.

- Puteţi face o ierarhizare a vinurilor româneşti?

- E dificil să faci o ierarhizare a calităţii vinurilor româneşti, dar în acelaşi timp e şi necesară. Cred că portdrapelul vinurilor din ţară de la noi este Cotnariul. Vinul de Cotnari, în ansamblul lui, l-am putea considera un rege al vinurilor si vinul regilor. Asta în ceea ce priveşte originea lor geografică. Sigur că imediat sau la distanţă ceva mai mare se înşiră Murfatlar, Dealu Mare, Jidvei Alba, Drăgăşani, dar toate în ansamblul lor sunt bune şi foarte bune, mai ales atunci când ele particularizează locul de producere. Adică, spre deosebire de alte băuturi sau produse agroalimentare, numai vinul poate să spună cam de unde provine. Dacă mănânc un măr, nu pot să spun că e de la Sârca sau de la Plugari, dar dacă beau un vin bine făcut, pot să spun că este un Cotnari sau un Odobeşti.

Exportul spre URSS e de vină

- Dacă vinurile noastre sunt atât de bune, de ce avem un handicap în ceea ce priveşte promovarea peste hotare?

- Eu aş împărţi lucrurile în două. Viticultura şi oenologia ca ştiinţe sunt foarte bine ancorate peste hotare. Au ajuns la un prestigiu încât se bucură de aprecierile străinilor. Ca unul care a participat la diferite manifestări ştiinţifice, congrese, simpozioane, colocvii, conferinţe, organizate sau patronate de Organizaţia Internaţională a Viei şi Vinurilor, simţeam întotdeauna mândria românească atunci când cei care prezentau lucrări pomeneau de ştiinţa vitivinicolă românească. Noi am avut o perioadă foarte frumoasă înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, în perioada interbelică, dar în perioada de neagră amintire, exportul nostru şi principalul importator de vinuri era Uniunea Sovietică. Schimburile noastre erau... mai puţin acceptabile, dar trebuia să le facem. Era şi o glumă. Ei ne iau petrolul şi noi le dăm vinul şi porumbul. Or, pretenţiile lor asupra vinului erau cu totul diferite de pretenţiile apusului. Voiau vinuri dulci şi tari, încât vinificaţia noastră nu s-a dezvoltat la cotele care se cereau. Abia după Revoluţia din '89 am început să ne orientăm. Noi făceam şi facem parte din OIV. Dacă în celelalte domenii, de exemplu fitotehnie, cultura porumbului, pomicultură, aveam deviza că ştiinţa vine numai de la răsărit, în viticultură lucrurile nu stăteau aşa. Ştiinţa venea de la apus, pentru că OIV, cu sediul la Paris, scotea o serie de publicaţii, printre care Buletinul OIV. Noi beneficiam de aceste lucruri, dar politica nu ne permitea să facem ce doream noi. Însă, ca ştiinţă eram foarte bine reprezentaţi şi aveam profesori cunoscuţi. Participarea noastră în cadrul acestei organizaţii a fost stimulativă, pentru că orice s-ar întâmpla nu-ţi poţi permite să te prezinţi ca un mediocru. Ca producţie, toată era exportată în Uniunea Sovietică şi în ţări limitrofe, cu pretenţii minime. Din cauza asta nu aveam o faimă a vinului ca cea din trecut. Acum începem să ridicăm şi calitatea producţiei, pentru că avem ştiinţa.

- Anul acesta, congresul OIV se organizează în România. E o şansă mare pentru noi să ne evidenţiem.

- Da, dar toate astea depind şi de împrejurări. În 1978 eram vicepreşedinte al OIV şi s-a pus problema: unde să se ţină un simpozion legat de ecologia viţei-de-vie? Sigur că printre ţările candidate a fost şi România. Eu am fost felicitat pentru că din postura de vicepreşedinte am determinat ca forurile de acolo să accepte ca primul simpozion internaţional să fie în România. Asta nu e aşa de adevărat. Când s-a stabilit ca acest simpozion să fie organizat, fără să se precizeze data şi locul, candidaţii erau românii şi elveţienii, principalii noştri adversari. Am mers la un restaurant şi acolo ne-au pus muzică la tonomat. Am ascultat şi balada lui Ciprian Porumbescu, după Corul Vânătorilor din Germania. S-a aşezat o tăcere extraordinară. M-am uitat la preşedinte, un neamţ, directorul unui Institut de Combaterea Bolilor şi Dăunătorilor la Viţa-de-Vie. Am văzut că i se umezesc ochii, umezeala s-a adunat sub forma unor lacrimi care se rostogoleau şi le înghiţea discret în colţul gurii. Se apleacă la urechea mea şi îmi spune, într-o românească perfectă: „Mi-aduc aminte de oamenii din sat, de toate obiceiurile noastre“. El era din Bucovina şi odată cu venirea ruşilor a plecat. A luat pe tălpile lui ţărână românească. Am ieşit de acolo şi l-a luat la braţ pe reprezentantul Elveţiei. Ce a vorbit cu el nu ştiu, dar profesorul elveţian a spus că ar fi bine ca acest simpozion să se desfăşoare în România, unde au foarte multe lucrări legate de ecologia viţei-de-vie. Foarte elegant, probabil că a cedat la rugămintea preşedintelui. Contribuţia mea a fost minimă, faţă de cea sentimentală.

Cotnariul a fost salvat de două ori

- Spuneaţi la un moment dat că singura podgorie românească care s-a păstrat la fel ca în 1989 este cea de la Cotnari. Rămâne valabilă afirmaţia?

- Cotnariul are o poveste cu totul deosebită. Atunci când invazia filoxerei, acea buturugă mică, o insectă microscopică, a răsturnat carul mare al viticulturii şi cele 10 milioane de hectare au fost complet distruse, s-a pus problema refacerii patrimoniului viticol, nu numai românesc, ci şi cel mondial. Soiurile au pierit, nu mai rezistau. Singura cale de a salva viticultura a fost ca viţele europene să fie altoite pe cele americane, mai rezistente. Primii care au făcut aceste viţe altoite au fost francezii, şi cum reclama era sufletul comerţului, aceste viţe se vindeau sub numele de viţe americane, deşi erau tot europene. În refacerea asta a podgoriilor, din perioada 1864 - 1880, s-a produs un amestec mare de soiuri. Singura podgorie din rotundul românesc care şi-a păstrat sortimentele a fost numai Cotnariul. După revoluţie, Cotnariul a rămas la fel datorită unor oameni care au avut puterea, îndrăzneala şi şi-au luat riscul de a nu face ceea ce preconiza Guvernul - împărţirea viilor. S-a făcut cu sacrificii mari. Deci Cotnariul s-a salvat de două ori. Cred că marea greşeală este că oamenii noştri politici au pus mai presus de interesul comunităţii interesul personal.

- Dumneavoastră ce fel de vin vă place?

- Vinul prieteniei. Când m-am căsătorit, regretata mea soţie, un minunat partener de viaţă, m-a întrebat dacă mâncarea-i bună. Am spus „E bună, dar nu-i ca la mama“. A zâmbit, era de o frumuseţe regală: „Am să încerc să o fac ca la mama“. În fiecare vacanţă se ducea la Vidra să înveţe. Oamenii nu înţeleg acest lucru. În copilăria mea, mă trezeam şi beam lapte cu mămăliguţă. În zi de post, mama ne făcea mămăligă prăjită cu un pahar de vin fiert, mai mult apă decât vin. Eu n-am putut să mă despart atât de uşor de gustul de fragă. Îmi plăcea totdeauna, e ceva ce mă duce în copilărie. Gusturile au evoluat şi îmi plac vinurile seci, fructuoase, nu prea alcoolice, cu o aciditate ceva mai ridicată, care dau o anumită prospeţime şi înrourează plăcut cerul gurii. Vinuri care nu te duc rapid într-o stare de ebrietate, ci te menţin ore în şir într-o stare de bună dispoziţie, vinuri mai şprinţare. Sigur că rămâne tot Cotnariul: „Puţin ca tot ce este bun şi bun ca tot ce este rar, aşa e vinul de Cotnari“. „Cotnari - aur în cuvânt, iar în pahar soare de toamnă, când şi-ascut a ducă aripile cocorii“. Cotnariul e o înfrăţire între soare şi pământ, având ca alchimist tehnicianul, magicianul, oenologul.

Ceauşescu nu era un cunoscător

- Românii nu prea au o cultură a băutului de vin. Cum este privit vinul de consumatorii de peste hotare?

- Aici aveţi dreptate. Există şi expresia „spune ce vin serveşti, ca să-ţi spun cine eşti“. Vinul este singurul produs citat în Biblie de mai mult de 400 de ori. Vinul este singurul produs care are  un zeu. Nu avem o cultură, dar o facem. Francezii, spaniolii au o cunoaştere a vinului, dar în acelaşi timp se intersectează: vinul influenţează cultura şi cultura vinul. Nici o mare producţie artistică, literară sau filosofică nu miroase a bere, ci a vin. Este un stimulent. Noi n-am băut vinul din pocale de cristal, ci din ulcică de lut, lut ars, ca şi mâinile celor care trudesc în plantaţii.

- Aţi degustat vinuri alături de Nicolae Ceauşescu. Ce îi plăcea dictatorului?

- Odată, a fost la vânăt în pădurile de la Cotnari. Le-am prezentat nişte vinuri. Din cei prezenţi - Maurer, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Ceauşescu - o cultură a vinului avea doar Gheorghe Maurer. Ceauşescu a apreciat foarte mult frâncuşa atunci. Depinde de gust. Gheorghe Apostol se oprise la busuioacă de Moldova. Lui Ceauşescu îi plăceau vinurile seci, dar nu era un cunoscător şi nici un mare amator. Ne-am bucurat, în schimb, că viticultura şi vinificaţia au beneficat de un sprijin extraordinar de mare din partea fratelui său, Ion Ceauşescu, care era ministru adjunct la agricultură. În timpul lui a ajutat foarte mult acest sector.

- Acesta e motivul pentru care aţi vrut să puneţi mărturie în procesul lui Ion Ceauşescu?

- Când a fost arestat, m-am dus la rectorul Universităţii din Bucureşti, la profesorul Pintilie, şi am spus: „Eu vreau să depun mărturie“. „Nu vi-i frică?“. „Nu mi-i frică, eu spun ceea ce ştiu“. Ne-am dus la tribunal, am stat de vorbă cu avocatul şi a spus că mă cheamă când e necesar. I-am dat în scris, iar după 4-5 luni de zile m-a chemat la Bucureşti şi mi-a spus că nu mai e nevoie de mărturie pentru că „vinovatului nu i s-a găsit nicio vină“. A fost eliberat din puşcărie.

- Aţi detestat comunismul, dar aţi apreciat unii oameni din sistem. Nu e o contradicţie?

- Eu vin dintr-un loc, din Vrancea, unde nu exista decât o singură naţiune, cea românească. Mai era câte o căsuţă cu ţigani, scripcari din ăştia. Eu vin dintr-un loc din care nu ştiam ce e ura de rasă. Nu am avut moşieri, pentru că Vrancea era răzăşească, din timpul lui Ştefan cel Mare. Pământul se lucra din vălmăşie, aveam obştii. În Vrancea nu avem biserici ctitorite, pentru că toate au fost făcute de obştii, schiturile şi mănăstirile sunt ridicate tot de obştii. Nu ştiam nici e ura de rasă, nici lupta de clasă. Ce m-a revoltat e că eliberarea pe care a pretins Uniunea Sovietică că a făcut-o, trimiţând tancurile aici, n-a fost o eliberare propriu-zisă. A fost mai mult o încătuşare, o restrângere. Eu am fost un om cu noroc, aveam colegi care aveau funcţii mari în partid şi m-au ajutat. Le datorez viitorul. Eu nu aveam condiţiile ca să rămân în învăţământul universitar, dar oameni cu răspundere din partid m-au ajutat să rămân. Unii chiar s-au revoltat, unii au fost împotrivă. Îmi amintesc că rectorul de atunci, profesorul Pîntea, spunea „nu aruncaţi cu pietre în tovarăşul Cotea, el e una dintre marile perspective ale universităţii noastre“. Am urât comunismul pentru atrocităţile care se făceau. E una când urăşti o orientare, dar când revii la oameni trebuie să-i selectezi. Au fost şi oameni foarte buni, am avut colegi extraordinari.

„Nu, prefer Iaşul, ăsta e Oxfordul României“

- Ar putea fi agricultura viitorul României?

- Am reţinut de la Cristofor Simionescu un răspuns pe care l-a dat la o întrebare. „Ce părere aveţi de industrializare şi ritmul cu care mergem noi în industrializarea ţării?“. El a răspuns: „Sunt total pentru industrializare, în măsura în care creează oportunităţi pentru dezvoltarea agriculturii“. Viitorul nostru nu-l putem desprinde de pământ. Pământul ţine libertatea, independenţa, durerile şi bucuriile noastre. Pământ ca noi puţini au. În Primul Război Mondial, ştiu de la tatăl meu, nemţii nu luau nimic. Noi eram în alianţă cu ruşii, iar nemţii ne erau duşmani. Ruşii luau tot şi nu plăteau nimic, nemţii şi un ou dacă îl luau, îl plăteau. Singurul lucru pe care l-au luat de la noi, nu ştiu dacă l-au plătit - pământ din Bărăgan, vagoane întregi de cernoziom. Ruşii ăştia îşi băteau joc de noi.

- Problemele stârnite de deficitele financiare în universităţile româneşti afectează spiritul academic?

- Am înfiinţat Centrul de Oenologie şi am refuzat să iau salariu ca să pot încadra un om pe jumătate de normă a mea, ca să am un ajutor. Am avut colegi la Cluj, la Timişoara, oameni care predau şi viticultură, şi ampelografie, şi oenologie. La Iaşi n-am predat decât oenologie, dar n-am avut asistent timp de 20 de ani de zile. Eram şi colonel, şi soldat. Asta mi-a prins foarte bine, pentru că la curs vorbeşti tu şi te ascultă toţi. La seminar te întreabă ei şi răspunzi tu. E mai greu de ţinut un seminar decât un curs.

- Ce impresie vă creează mediul universitar ieşean acum?

- Prin 1965, Catedra de Oenologie de la Bucureşti, prin plecarea profesorului Dionisie Bernaz, mareşalul oenologiei româneşti, m-a invitat să particip la un concurs pentru ocupare postului respectiv. Au fost chiar insistenţi. Am reflectat şi am spus „Nu, prefer Iaşul , ăsta e Oxfordul României“. Nimeni nu mi-ar fi asigurat condiţii de dezvoltare cum mi-a oferit universitatea din Iaşi şi mediul ieşean. Oameni buni, care au bucuria să-ţi dea ceva. Nu pot să uit niciodată cum spunea profesorul Ghimicescu: „Săptămâna asta aş vrea să avem nişte discuţii privitoare la potenţialul oxireductor din vinuri“. Habar nu aveam, mă duceam la Marţian Cotrău, învăţam cu el, ca să pot ţine pasul. Exact ca un părinte cu un copil. Nicăieri nu găseşti atmosfera asta de a învăţa ceva pe alţii. E un aer bun conducător de căldură spirituală, o atmosferă deosebită, serios că da.

Sursa: ziaruldeiasi.ro


Fisiere atasate

În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.