Analiza profesorului vrâncean Valeriu Anghel în ZdV: Ștefan cel Mare și Vrâncioaia (III) ‒ O legendă străveche interpretată în cheie modernă ‒
„Literatura populară este o artă a cuvântului ca și cea cultă ‒ scrie Ovidiu Bîrlea într-o lucrare despre folclor ‒, trăsăturile distinctive nu-i știrbesc însă nimic din plinătatea estetică, definind doar niște modalități proprii de existență”. De aceea, continuă acesta, „trebuie ținut mereu seama de mediul cultural în care se desfășoară creația folclorică, alta fiind situația folclorului într-o societate arhaică de țărani analfabeți ‒ sau aproape analfabeți ‒ în care literatura cultă națională este aproape inexistentă și cu totul altfel înfățișându-se atunci când știința de carte, influența urbană tiranizantă, obișnuința de a citi literatură scrisă apropie cele două lumi, odinioară atât de distanțate”.1
În aceste condiții considerăm că învățământul preuniversitar românesc este suficient de matur încât să arate în analiza unei legende ce este realitate istorică și ce este ficțiune literară, ținând cont de modalitățile lor diferite de existență.
Principiile „lingvisticii culturale” explicate antropologic „pe viu”
După cum ne spune în materialul din Buletin, antropologul Gheorghiță Geană veghează și asupra legăturii dintre toponimele din legendă și „antroponimele dindărătul lor”, dar îl cam descumpănește cazul localității Spulber. Ne cerem iertare că îl contrazicem apelând din nou la lingvistică, dând astfel curs importanței „lingvisticiiculturale” subliniate de domniasaîncursultipărit. „Spulber‒ găsim în materialul din Buletin‒ ar fi trebuit să se numească, într-o instituire lexicală normală, Spulberani sau Spulberești”.2 De ce nu Spulbereni sau Spulberați?‒ l-am întreba noi dacă am fi răutăcioși. Nu înțelegem de ce nu-l descumpănește faptul că Păulești nu s-a format de la Pavel sau Pavăl, cum apare în mai toate variantele legendei, ci de la Paul din calendarul catolic, așa cum menționează în scrierile lor Ion Ionescu de la Brad3 și Ion Conea, acesta din urmă plasând apariția toponimului „dacă nu chiar în cadrul duratei episcopatului cumanic, oricum îndată sau nu mult timp după el”.4
Dacă Gheorghiță Geană s-ar fi uitat mai atent pe un atlas rutier, ar fi aflat că în România există peste o sută de localități relaționate cu antroponime masculine sau feminine la singular: Adrian (județul Satu Mare), Horia (7 județe), Traian, (13 județe), Florica (3 județe), Stanca (2 județe), Tinca (Bihor). Unele, nu puține, sunt similare toponimului Vrâncioaia: Brezoi (Vâlcea), Brezoaia (Dâmbovița), Burcioaia (Vrancea), Lupoaia (4 județe).5
Despre istoria celor două cuvinte omonime‒ vrana „gaură de butoi” și vrana „corb”‒ am relatat într-un material anterior.6 În cel de față discutăm doar care dintre ele a devenit antroponim și apoi toponim, plecând de la cuvântul tulpină.
De origine traco-dacă sau latină avem în română foarte multe onomastice: Albu, Aurelia, Corbu (de la „corvus”), Negru, Soare, Ursu. La fel de multe sunt și cele de origine veche slavă: Bogdan, Dragoș, Preda, Radu, Voicu, Vrană (tradus Corbea, cu desinența slavă „-ea”), unele cu derivate în slavă sau română.7
Iată un nume propriu care până acum nu a fost luat în seamă de niciun autor dintre cei care au scris despre Vrancea: Vrană! Cuvântul este consemnat într-un dicționar onomastic românesc apărut cu 60 de ani în urmă. Antroponimul Vrană trebuie să fi existat alături de celelalte nume de origine slavă sau formate cu sufixe slave în Vrancea arhaică: Bodea, (cu sufixul slav „-ea”), Negrilă (cu sufixul „-ilă”), Spinea (de la latinul spinus = „prun sălbatic”), Nistor (intermediar slav de la Nestor de origine greacă) etc.
În același material anterior6 am prezentat și evoluția sufixelor slave în română și în limbile țărilor din jur, afirmând că sufixul „-cea” din Vrancea arată filiația (Vrancea înseamnă „fiul lui Vrană”), așa cum Iorgu Iordan a demonstrat încă din 1926 că Vâlcea, de la „pui de lup” a ajuns să însemne, prin extensia „pui de om” ‒ „fiul lui Lupu”. Nimeni nu a tradus, până la noi, citatul în germană din lucrarea lui Ion Conea, care lămurea acest lucru.
Așa ajungem la prima atestare documentară a satului Vrăneaua (pentru Vrâncioaia) din comuna Negrilești, înregistrată în 1869.8Vrăneaua este un diminutiv feminin de la Vrană, probabil o fiică, dacă acceptăm un enunț de tipul „Veniseră un tânăr cu tinereaua lui și Vrană cu Vrăneaua lui”. Sufixul „-eaua”, atașat la tema cuvântului de bază, formează un diminutiv. În 1871, satul este înregistrat, în aceeași locație, sub forma Vrâncioaia,9 înglobat în 1887 la Negrilești.10 Curioasă este forma sub care apare din nou în 1892 ‒ Vrăncioara11 ‒, tot un diminutiv, de data aceasta având ca temă Vrancea, ca la augmentativul Vrâncioaia.
Toponime slave pe stânga Putnei din dreptul Negrileștilor
Vrancea din începuturi a fost, cum zice Dimitrie Cantemir, „o mică republică”.12 În vremurile străvechi, ea se întindea la nord până la Curmătura Sovejei, la sud ‒ până la Valea Neagră și culmile munților Păișele-Arișoaia, de unde izvorăsc Putna (care curge mai întâi spre est, apoi coboară în Siret) și Zăbala (care coboară spre sud-est și se varsă în Putna); la vest, de la vârfurile Mușat și Lăcăuți ale Carpaților de Curbură până la Valea Sării în est, înainte de care Zăbala se varsă în Putna. Într-un document din 164813 se spune că un Ion Bucate Direpte „vinde jupânului Irimia Dabija un loc unde merge Calea Vrăncii și până unde taie vadul la mânăstirea lui Ioniță”,14 mânăstire plasată de „tradiția locală vrânceană în cătunul Prisaca”.
Se știe că prin „Drumul Vrancei” se înțelege drumul spre/până la Țara Vrancei sau de la ieșirea din aceasta în altă direcție. Primul document în care se vorbește de o Vrance extinsă dincolo de acest teritoriu, până la Vidra (și probabil Nereju) este din 21 august 1688‒ o copie de pe un hrisov al domnitorului Constantin Cantemir, prin care întărea mai multe danii făcute Mânăstirii Mera, printre care și „o parte de sat de Ruget, la Vrancea, și cu vad de moară într-apa Putnei”, dăruite mânăstirii de „boierul Alicsandru Ramandi și giupâneasa dumisale Maria”.15
Afirmația lui B. P. Hasdeu că „într-o vreme toată Țara Muntenească ar fi purtat numele de Vrancea și locuitorii ei vrânceni16 sau a lui Ion Ionescu de la Brad că „Vrancea din vechime se întindea din apa Milcovului până deasupra Odobeștiului, apoi (...) până la Trotuș”17 nu se confirmă în documente. Confuzia dintre Vrancea istorică (până la Vidra) și Ținutul Putnei, care, în vremea lui Ion Ionescu de la Brad, se întindea din apropierea Răcăciunilor Bacăului în nord până la Nămoloasa din actualul județ Galați în sud, se face azi între Țara Vrancei și județul Vrancea, care a pierdut unele părți din fostul județ Putna, dar a înglobat altele din județele vecine.
În Vrancea arhaică, pe partea stângă a Putnei din zona Negrileștilor, nu se înregistrează niciun toponim care ne-ar aminti de cumani și de creștinarea acestora în rit catolic, ci toponime cu etimoane autohtone (geto-dace)‒ Grumăzești, Dej, Pârâu, cu rădăcină latină și sufix slav‒ latinul „niger” a dat în română „negru”, de la care s-a format Negrea, apoi cu sufixul „-ilă” Negrilă și Negrilești, toponime cu etimoane slave‒ Bahnă („loc mlăștinos”), Călugăra, Deal, Putna, Vrană (de la care s-au format Vrăneaua, Vrăncioara, Vrâncioaia).
O discuție aparte merită „Kalogera”, tradus greșit de Ion Conea „călugărul sau călugării”, forma din slavă fiind de feminin‒ „Călugăra”, așa cum apare în Tezaurul toponimic al României,18 „Călugărenii” apărând pe harta lui Otzellovitz din 1790 sub forma „Kalugereny”.
Vrană este menționat de N. A. Constantinescu într-un dicționar onomastic, dar Ion Diaconu consideră că antroponimul respectiv este semnalat întâmplător și nu acceptă nici teoria lui Iorgu Iordan privind sufixul „-cea”, care a dat „Vâlcea”, iar pe harta lui Dimitrie Cantemir enigmaticul Vranczia.
Cumani catolici și români ortodocși pe dreapta Putnei
Prin penetrația romană la nord de Dunăre nu s-a născut un popor nou, ci un popor foarte vechi s-a modificat prin înrâurirea altuia mai nou, creștinismul adus de romani găsind aici un teren prielnic‒ scria G. Călinescu în 1963.19
Peste acest popor nou au năvălit slavii, dar în secolul XIII al erei creștine aceștia erau deja asimilați de români. Slava veche vorbită și slavona scrisă (vechea slavă bisericească) din nord-estul bulgar au lăsat în română urme vizibile.20 Pânăsă devină Corbea, un Vrană (cf. desinențele unor cuvinte cu originini diferite ‒Brânză traco-dac, Cioară slav, Curcă bulgar, Geană latin, Rață sârbo-croat etc.) de pe dreapta Putnei a avut un fiu căruia i-a dat același nume și pentru a marca filiația i-a atașat la sfârșit sufixul „-cea” din slava „bulgărească”, Vrancea însemnând astfel „fiul lui Vrană”. Sensul de fiu pierzându-se cu timpul, Vrancea a ajuns să însemne în românește Corbea.21
Din anul1056, populația românească din Muntenia și Moldova intrase sub stăpânirea triburilor cumane, venite din nordul Mării Negre. De „binefacerile” acestora n-au scăpat nici locuitorii așezărilor din jurul dealului Dumbrava. Prima lovitură dată populației autohtone a fost schimbarea denumirii satului Văsâi (întemeiat de un Vasile) în Văsui, sufixul „-ui” însemnând în limba lor „vale”, „apă curgătoare”.22
A urmat apoi, cu opt sute de ani în urmă, începând cu 1223, accentuarea propagandei regatului maghiar de catolicizare a populațiilor din exteriorul Carpaților, scopul urmărit fiind extinderea autorității lor politice și confesionale asupra acestora. Așa s-a produs creștinarea cumanilor în rit catolic între 31 iulie 1227 și 21 martie 1228, botezul fiind oficiat în prezența arhiepiscopului de Strigoniu (astăzi Esztergam, pe malul stâng al Dunării, la nord-vest de Budapesta), a trei episcopi catolici și a principelui de coroană al Ungariei, viitorul rege Bela al IV-lea. Cu acest prilej s-a înființat și un Episcopat Catolic al Cumanilor, cu sediul la Civitas Milcoviae, undeva pe lângă Odobești.23
Populația ortodoxă a românilor, cu slavii în curs de asimilare completă, a trebuit să contracareze acțiunea catolicilor cumani și și-a intensificat manifestările de păstrare a credinței lor. Faptul este consemnat după șapte ani de la catolicizarea cumanilor, într-o diplomă a papei Grigore al IX-lea din 14 noiembrie 1234, în care se arată că walati („vlahii”), deși se socotesc creștini, disprețuiesc biserica romană și nu primesc tainele bisericești de la venerabilul frate al nostru, episcopul cumanilor, care are dioceza acolo, ci de la oarecari pseudoepiscopi ce țin de ritul grecilor și unii din regatul Ungariei, atât unguri, cât și germani, locuind printre ei, trec la credința lor.24
După alți șapte ani, în 1241, marea invazie a tătarilor a desființat Episcopatul Catolic al Cumanilor, oprind astfel expansiunea ungurilor spre teritoriile românești din sudul și estul Carpaților. Lupta românilor ortodocși împotriva catolicilor cumani avea să continue însă mult timp, încât, după 90 de ani, la 4 octombrie 1332, într-o scrisoare emisă de cancelaria papală de la Avignon se menționa că „puternicii” din sud-vestul Moldovei au acaparat „posesiunile și bunurile cumanilor catolici”.25 În fruntea acestor „puternici ai locurilor” de pe dreapta Putnei trebuie să fi fost, mai mult ca sigur, și un descendent al unui Vrană care se remarcase cu un secol în urmă, numele lui devenind generic pentru întreaga regiune, fenomen personalizat de Iorgu Iordan cu Vâlcea.26Calea către această regiune, denumită de-acum cu toponimul Vrancea, avea să fie identificată într-un document latinesc din 2 iulie 1431: „per via Varancha” („pe drumul Vrancei”).27
Din câte s-au spus până aici, rezultă că Vrancea istorică este rodul luptei locuitorilor săi pentru păstrarea credinței străbune. Varianta clasică a Mioriței nu putea să apară decât pe aici. Așa a intrat Vrancea apoi în legendă...
„Vranczia” lui Cantemir • Schitul vrânceanului • Țara Vrancei
Dintre problemele care audat multă bătaie de cap cercetătorilot Vrancei a fost și încă mai este toponimul Vranczia de pe harta lui Dimitrie Cantemir. Data la care harta ar putea fi considerată ca terminată ar fi anul decesului: marele cărturar s-a născut în 1673, în 1716 a prezentat Academiei din Berlin „Descriptio Moldaviae” și a decedat în 1723, răpus de diabet. Fiul său, Antioh Cantemir, născut în 1709, a publicat harta la Amsterdam în timp ce era „diplomat imperial” al Rusiei la Londra (1732-1738), cu un an înainte de a ajunge ambasador la Paris (1738-1744), adică în 1737, la 14 ani de la moartea tatălui său. Scriitor iluminist, unul dintre inițiatorii clasicismului în literatura rusă, Antioh Cantemir s-a stins din viață la numai 35 de ani, doborât de o tuberculoză pulmonară.
Nu știm și nu vom afla niciodată dacă Vranczia (pe unele hărți Vrancza sau Vranzia) a fost o troiță, o capelă sau un soi de bisericuță ortodoxă amenajată în casa unui bun român ascuns aici de teama cumanilor catolici din așezările numite mai târziu Păulești și Văsui, la vremea aceea stăpâni ai țării. Oricum, era un loc de închinăciune ortodoxă, de pomenire a morților și de rugă.
Mai toate hărțile Moldovei tipărite la sfârșitul secolului XVIII de ruși, austrieci sau italieni s-au folosit de harta lui Dimitrie Cantemir. Ultima pe care apare Vranczia este cea tipărită de Rizzi Zannoni în 1782. După opt ani, în 1790, apare însă Kloster Wrantschanului pe harta ingienrului austriac Otzellovitz.28 Este vorba de schitul construit la inițiativa preotului Maftei din Spinești în 1755. În germană, la schit (o mănăstire mai mică) se spune „kleines Kloster”, dar denumirea fiind prea lungă pentru a o introduce pe hartă, a fost probabil scurtată.
Începând cu harta tipărită la București de I. Șonțul în 1831, în loc de Vranczia sau Kloster Wrantschanului apare toponimul Valea Negro, repetat pe alte două hărți rusești din 1845 și 1853 sub forma Vale Negro. Când regiunea Vrancea s-a extins peste apa Nărujei, schitul s-a numit un timp Vrancea, întreținut de obștea acesteia. Astăzi este Mânăstirea Valea Neagră.
Cuvântul românesc „țară” provine din latinescul „terra”, care, la origine, denumea uscatul (opus mării). Noi l-am moștenit cu sensul de „șes”, „câmpie”, „loc cultivat”, „așezare rurală”.29 De remarcat faptul că „țară” nu a apărut niciodată în scrierile românești cu sensul de „proprietate aparținând cuiva”, adică de pământ moștenit de la părinți, primit danie sau ocupat prin forță. De la sensul restrâns de „pământ pentru agricultură” și „așezare rurală” s-a ajuns la denumirea dată primelor formațiuni social-economice ale agricultorilor: Țara Bârsei, a Făgărașului, Hațegului, Maramureșului, Oașului, Zarandului. În aceste sintagme, cuvântul „țară” apare ca „denumire generică a unor ținuturi cu organizare social-politică impusă de instituția obștei țărănești”.30 Formațiunile politice de până în secolul XIII purtau numele unor conducători locali: Voievodatul lui Gelu, Glad, Menumorut, Seneslau, Litovoi, Cnezatul lui Farcaș (Lupu) etc.
Sintagma „Țara Vrancei” a apărut prima dată în balada haiducească Miul Zglobiul, transcrisă de G. Dem. Teodorescu „în ziua de 27 decembrie 1884 de la Șerban Mușat, fost artilerist”, domiciliat în București.31 În baladă, haiducul Miul Zglobiul pune la încercare un flăcău care să-i ia locul și să haiducească „Mai sus/ La Cobia,/ Mai jos/ La Vlăsia/ Și din Țara Vrancei/ Până-ntr-a Moldovei”.
O mențiune a folosirii sintagmei de către scriitori și istorici face Ion Diaconu în „Ținutul Putnei”.32
Marile confuzii științifice din discuțiile despre Vrancea
Vrancea istorică, păstrată în memoria colectivă a locuitorilor ei sub numele de Țara Vrancei, nu s-a întins niciodată dincolo de Curmătura Sovejei la nord sau de Depresiunea Vidrei și puțin peste cursul Zăbalei la est.
Prima mare confuzie științifică, preluată și de autorii Dicționarului geografic al județului Putna, o face Ion Ionescu de la Brad în lucrarea sa despre agricultura județului: Vrancea din vechime se întindea din apa Milcovului până deasupra Odobeștilor și apoi [ținea] linia Măgurei pe drumul Vrancei prin satele Jariștea, Țifești, Satu-Nou, Crucea-de-Sus, Movilița, Marginea Păuneștilor, a Ruginenilor până la Trotuș, cuprinzând mai toată plasa Zăbrăuțului și din plasa Gârlele de la Odobești pe Milcov în sus până la hotarul țării; și satele din Răcăciuni de la Ruginești în sus pe Trotuș, până la Cașin, cuprinzând și Cașinul.33
Autorii dicționarului fac a doua mare confuzie în continuarea celei de mai sus: Ceea ce Ion Ionescu susține, conform cu tradițiunea locală, se dovedește în parte prin inscripțiunea de la biserica din Soveja din anul 1645. Această inscripțiune scrisă slavonește a fost publicată cu traducerea în românește de Episcopul Melchisedec: „Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu porunca și cu cheltuiala prea păcătosului rob al lui Dumnezeu, Io Mateiŭ Basarab, Domnitor și Voievod a toată țara ungro-vlahiei și a soției noastre Kneaghina Elena, s-a ridicat acest Dumnezeesc templu al nașterii Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Christos, afară de hotarele țării noastre, în locul moldovenesc al Vrancei. Ziditu-s-a cu bunăvoința și cu pogorământul la voința noastră a prea iubitului fratelui nostru Domnitorul Moldovenesc Io Vasile Voievod, în anul facerii lumii 7153 (1645)”. Comuna Soveja, care astăzi face parte din plasa Zăbrăuți, aparținea deci pe timpul lui Matei Basarab și Vasile Lupu de teritoriul Vrancei.34 Autorii dicționarului nu aflaseră că Mânăstirea Soveja se ridicase pe locul unui schit construit de Negrea ot Vrancea pe pământul lui. Existau vrânceni care aveau terenuri și pe alte moșii din afara Vrancei.
A treia mare confuzie (pe care oameni cu ditamai doctoratele o fac și astăzi) este între istorie și legenda istorică. Istoria este o știință care se ocupă cu studiul evenimentelor din trecut și se bazează pe fapte reale și pe documente, chiar dacă acestea sunt interpretate uneori subiectiv de istorici. Legenda istorică este o operă literară și, ca orice operă literară, cultă sau populară, se bazează pe ficțiune („creație a imaginației, născocire”). Latura specifică a literaturii este calitatea ei de a sugera iluzia unor întâmplări adevărate, când, în fapt, cele înfățișate reprezintă o plăsmuire a imaginației”.35 Ideea că literatura nu înfățișează, ca istoria, fapte aievea întâmplate, ci fapte care s-ar fi putut întâmpla, se vehiculează de peste 2300 de ani, de la Platon încoace. Că legendele istorice conțin și fapte sau personaje reale, este cu totul altceva.
De la Războieni, Ștefan-Vodă a plecat „în sus”
În cărțile noastre de istorie citim că, înaintea bătăliei din 1476 de la Războieni, o parte din oastea lui Ștefan cel Mare „a dat o fugă” împotriva tătarilor care năvăliseră în nord și le prădau gospodăriile. Alungându-i până dincolo de Nistru, oștenii lui Ștefan n-au mai apucat să se întoarcă pentru a-l întâmpina pe Mahomed al II-lea „Cuceritorul”. Domnitorul Moldovei a fost învins și nevoit să se îndrepte spre Cetatea Neamț, aflată la numai 27 km de locul bătăliei.
Conform legendei, mama domnitorului a refuzat să-l lase să intre în cetate, îndemnându-l să-și strângă o altă oaste. Acest episod necesită câteva observații care să spulbere afirmațiile preopinenților noștri: În poezia lui Bolintineanu, după cum am învățat cu toții la școală, Ștefan ‒ rănit și solitar ‒ se retrage în toiul nopții la Suceava și bate la porțile cetății. Soția lui se repede să-i deschidă, însă mama voievodului o ia înaintea ei și-i răspunde pribeagului: „Ce spui, tu, străine?/ Ștefan e departe,/ Brațul lui prin taberi/ Mii de morți împarte. (...) Du-te la oștire! Pentru țară mori!/ Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!”36‒ scrie Gheorghiță Geană în Buletinul profesorului Costică Neagu.
În primul rând, în legenda lui Bolintineanu nu este vorba de Cetatea Sucevei, ci de Cetatea Neamț, aflată pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului, la marginea de nord-vest a orașului Târgu-Neamț, la poalele căreia curge Pârâul Neamțului (Dimitrie Bolintineanu ‒ „Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,/ Unde curge-n vale un râu mititel”...)
În al doilea rând urmează improvizația în narativul legendei: mama lui Ștefan cel Mare, Doamna Oltea, murise cu 11 ani înainte, în 1465 și fusese înmormântată în Biserica „Sf. Nicolae” din Poiana Siretului, iar „tânăra domniță”, pe numele ei Maria de Mangop, fusese dusă din Cetatea Sucevei în Cetatea Hotin pentru mai multă siguranță. Legenda nu ne slujește decât ca legendă...
Și pentru că antropologul Gheorghiță Geană aduce în discuție „O samă de cuvinte”, iată ce am învățat noi la școală că spune Ion Neculce: Iară Ștefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamțului în sus pre Moldova, au mers la Voroneț, unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil. (...) Și s-au spovedit Ștefan-vodă la dânsul. Și-au întrebat Ștefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va țara la turci, au ba? Iară sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a[l] lui. (...) Și au purces Ștefan-vodă în sus pe la Cernăuți și pe la Hotin și au strâns oaste, feliuri de feliuri de oameni. Și au purces în gios. Iară turcii, înțelegând că va să vie Ștefan-vodă cu oaste în gios, au lăsat Cetatea Neamțului de a o mai bate și au început a fugi spre Dunăre.37
Ștefan cel Mare a venit, așadar, în Vrancea doar în imaginația unor profesori ca Gheorghiță Geană și Costică Neagu, ceea ce nu ne împiedică, în calitate de profesori de literatură română, să studiem evenimentul ca legendă istorică, cu toate reverberațiile cunoașterii artistice.
Despre „ieșirea din boieresc” și intrarea în legendă
Marele proces de ieșire a Vrancei din boieresc a fost început și susținut de vrânceni, prin aleșii lor, timp de peste zece ani. Intrarea în legendă s-a făcut după ieșirea din boieresc, la început pe de lături, din auzite, dar mai apoi de vrâncenii înșiși. De aceea este bine, cu tot respectul față de colegi, să nu contrazicem, ca profesori, logica evenimentelor.
Căci iată ce citim într-una din cărțile unui distins coleg: Conceptul de „bătrân” este cel care verifică și legenda. Când Ștefan cel Mare a ajuns, hăituit de dușmani, pe aceste meleaguri, el a intrat în contact cu comunitățile bine organizate, conduse de „bătrâni”, care nu erau alții decât feciorii Tudorei Vrâncioaia, șapte sate, șapte conducători. Altfel nu se explică faptul că aceștia au strâns foarte repede o armată numeroasă care l-a ajutat pe domnitor să-i învingă pe dușmani.35
După 75 de pagini, colegul coboară din legendă în istorie și prezintă prima „aruncătoare de munți” prin care reprezentanții celor 15 sate (nu șapte) ale Vrancei istorice și-au împărțit munții, în 1755, în funcție de birul plătit de fiecare sat.
După câștigarea procesului cu Iordache Ruset Roznovanu, la 15 iulie 1817 s-a făcut o nouă împărțire a munților, de data aceasta în funcție de cheltuielile suportate în proces. Învoiala este semnată și de cei trei vechili care au susținut procesul la Iași: preotul Șerban Bălan din Năruja, răzeșul Toader Țârdea din Spinești și răzeșul Constantin Taftă din Negrilești.
În afară de bani, aceștia au fost înzestrați și cu terenuri arabile, siliști, păduri, pășuni și cosiri, averile lor mărindu-se mult în timp. Destinul a făcut ca autorul acestor rânduri, originar din Teleorman, să rămână în Vrancea prin căsătoria cu o descendentă a vechilului Constantin Taftă din Negrilești. Anumite informații le avem deci din surse directe, în urma umblării prin arhive după documente în revendicarea unor proprietăți, despre care vom vorbi într-un alt material. Aici amintim doar faptul că fiul vechilului Constantin Taftă, botezat cu numele bunicului său ‒ Ion, avea la 1865, la hotarul cu Soveja, cca 120 de ha de pășune, cosire, curătură și păduri, în punctele existente și azi ‒ Chirieci, Straua, Balcu, Dealul Dudului etc.39 Era însă mai tot timpul în conflict cu sovejenii, care îi încălcau proprietățile. Așa se și explică faptul că în primele variante ale legendei nu apare antroponimul Vrâncioaia, deși în Negrilești exista un cătun cu acest nume.
Prima variantă a legendei apare în volumul Mariei Movilă Les sept montagnes. Histoire moldave, unde curajul celor șapte feciori ai Todorei este dat ca exemplu în lupta răzeșilor vrânceni cu domnitorul Moldovei Mihail Sturdza. Iată un fragment din capitolul IV, în traducerea distinsei scriitoare Annie Muscă: Răzeși ai Vrancei! Voi sunteți fiii, moștenitorii celor șapte viteji. Veți lăsa voi, fără să vă împotriviți, ca pământurile pe care le-au apărat cu sângele lor să treacă în mâinile dușmanilor? Veți uita voi că sunteți feciorii bătrânei Todora?
În prefața volumului, autoarea afirmă că a auzit povestea răzeșilor vrânceni de la Vasile Alecsandri. Bardul de la Mircești n-a fost însă niciodată în Vrancea sau la Soveja. Aici a fost surghiunit Alecu Russo, în februarie-aprilie 1846, pentru aluziile „nepotrivite” la adresa domnitorului Mihail Sturdza în piesa de teatru Jignicerul Vadră. Înseamnă că legenda a fost auzită de Alecu Russo de la sovejeni, asemeni celei din dicționarul geografic al județului publicat în 1897 de Canianu și Candrea. Clasice rămân variantele publicate de Simion Mehedinți în 1919 și Simion Hârnea în 1926,40 despre care am vorbit anterior.
Profesor Valeriu Anghel
Citiți și:Analiza profesorului vrâncean Valeriu Anghel în ZdV: Ștefan cel Mare și Vrâncioaia (II)
- Ovidiu Bîrlea ‒Folclorul românesc, I, Editura Minerva, București, 1981, p. 23.
- Gheorghiță Geană ‒Baba Vrăncioaia: o figură arhetipală, descinsă din matriarhatul vrăncean, în Buletinul Asociației Personalului Didactic „Simion Mehedinți” nr. 26, Ed. Terra, Focșani, 2022, p. 49, col. I.
- Ion Ionescu de la Brad ‒Agricultura română în județul Putna, Imprimeria Română, Buc., 1869, p. 362.
- Ion Conea ‒Vrancea. Geografie istorică, toponimie și terminologie geografică, Ed. Academiei Române, 1993, p. 96.
- *** Atlas rutier România și Europa Centrală, Editura Kárpátia Budapesta și JIF București, 2002.
- Valeriu Anghel ‒Despre Vrancea, ca nume de persoană și nume de locuri, în Ziarul de Vrancea, ed. online, 11.X.2021.
- N. A. Constantinescu ‒Dicționar onomastic românesc, Editura Academiei, Buc., 1963, p. XLV.
- *** Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, Repertoriul istoric al unităților administrativ-teritoriale 1772-1988, Partea a 2-a, p. 1331, col. II.
- Ibidem.
- Ibidem.
- Ibidem.
- Apud Mihail Canianu și Aureliu Candrea ‒Dicționar geografic al județului Putna, Buc., 1897, p. 392.
- Aurel V. Sava ‒ Documente putnene, I, Tipografia Cartea Putnei, Focșani, 1929, p. 17.
- Ibidem.
- Idem, p. 41.
- Mihail Canianu, Aureliu Candrea, ibidem.
- Idem, p. 393.
- *** Tezaurul toponimic citat, Partea I A, p. 201, col. I.
- G. Călinescu ‒ Istoria literaturii române. Compendiu, EDP, Buc., 1963, p. 14.
- Al. Rosetti ‒ Schiță de istorie a limbii române..., Editura Albatros, Buc. 1976, p. 28.
- Vasile Bogrea ‒ Pagini istorico-filologice, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 305.
- Ion Conea, op. cit., p. 179.
- *** Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Buc., 1971, p. 65.
- Idem, p. 56.
- Idem, p. 72.
- Ion Conea, op. cit., p. 37.
- Idem, p. 41.
- Idem, p. 58.
- Grigore Brâncuș ‒ Istoria cuvintelor, Editura Coresi SRL, Buc., 1991, p. 122.
- Idem, p. 123.
- G. Dem. Teodorescu ‒ Poezii populare române, Ed. Minerva, Buc., 1982, p. 556.
- Ion Diaconu ‒ Ținutul Vrancei, Editura pentru Literatură, Buc., 1969, p. 237.
- Mihail Canianu, Aureliu Candrea, op. cit., p. 393.
- Idem, p. 393-394.
- *** Dicționar de termeni literari, Editura Academiei, Buc., 1976, p. 174.
- Gheorghiță Geană, art. cit., p. 47.
- Ion Neculce ‒ O samă de cuvinte, Ed. Regis, Buc., 2004, p. 14-15.
- Costică Neagu ‒ Negrileștii Vrancei, Ed. Terra, Focșani, 2005, p. 33.
- Valeriu Anghel ‒ Vechi familii vrâncene ‒ Preotul Constantin I. Taftă din Negrilești, Ed. Pallas, Focșani, 2006, p. 36.
- Valeriu Anghel ‒ art. cit.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
