Analiza profesorului vrâncean Valeriu Anghel în ZdV: Păstorel Teodoreanu și sentimentul antirusesc la români
Păstorel Teodoreanu și sentimentul antirusesc la români – un „măscărici” boem pietrificând tămâia și otrava.
La jumătatea lunii martie 2022 s-au împlinit 58 de ani de la plecarea lui Păstorel Teodoreanu spre cele veșnice. N-a mai apucat Declarația din aprilie 1964 prin care ne despărțeam într-un fel de ruși, împotriva cărora scriitorul a avut dintotdeauna un dinte. Presa locală a marcat momentul prin reluarea unor articole mai vechi, gest de toată lauda, fără a sublinia însă și sâmburele politic al unor creații. Încercăm s-o facem noi, pe cât ne stă în putință, reamintind câte ceva și despre viața și opera „măscăriciului” de la Viața Românească.
Primul copil al unei distinse familii de intelectuali
Scriitorul Al. O. Teodoreanu este primul băiat al lui Osvald Teodoreanu (un avocat de succes, larg la inimă și la pungă – de ziua lui chefuia cu toată mahalaua Iașilor) și al Sofiei, născută Musicescu (nepoata compozitorului și dirijorului basarabean Gavriil Musicescu), profesoară de pian la Conservator. A mai avut doi frați – Laurențiu (Puiu), decedat pe front în 1918 și Ionel Teodoreanu, devenit celebru după publicarea romanelor Ulița copilăriei (1923) și La Medeleni (1925-57).
Născut la Dorohoi în ziua de 30 iulie 1894, Păstorel – numit așa dintr-o glumă a tatălui său și „rămas astfel pentru toți cei care l-au cunoscut, citit și iubit” (Al. Paleologu), a absolvit Liceul Internat din Iași și Școala de Artilerie din București, după care a plecat pe front în Primul Război Mondial, odată cu primele eșaloane de voluntari. Se întoarce de două ori rănit, recompensat cu înalte distincții militare.
Urmează Facultatea de Drept a Universității ieșene și se instalează ca judecător la Turnu Severin. Aici nu stă însă mult, fiind scos din magistratură pentru că, la o acțiune inițiată de un individ soției sale, fugită cu un alt bărbat, a dat o sentință de respingere a acesteia pe motivul că la donna e mobile („femeia e nestatornică”).
Rămas fără slujba din magistratură, Păstorel trăiește din scris, devenind un personaj pitoresc al vieții literare românești, cu gusturi rafinate atât în gastronomie, domeniu în care dă rețete foarte bine primite, cât și în degustarea vinurilor, pe care le asociază cu cele mai potrivite mâncăruri, „stropite“ întotdeauna și cu glume savuroase.
Scrie piese și monologuri teatrale, schițe, nuvele și povestiri, epigrame pe care le semnează Păstorel (atunci când le semnează, pentru că circulau mai mult oral) „pe listele de bucate la restaurante, pe spatele unei cutii de țigări «București», pe o carte de vizită, pe colțul unei hârtiuțe sau pe un șervețel de hârtie” (Al. Paleologu).
Versurile sale continuă tradiția umoriștilor de la Viața Românească (spiritualii St. O. Iosif, Dimitrie Anghel – apoi G. Topîrceanu), deși cu mai puțină artă, uneori chiar fără haz. A făcut și publicistică serioasă în fond, glumeață în formă.
Povestiri scurte, peste care plutește duhul lui Caragiale
Opera cea mai importantă a lui Al. O. Teodoreanu rămâne Hronicul măscăriciului Vălătuc, publicat în 1928, pentru care primește Premiul Academiei (se pare că dintr-o eroare, Nicolae Iorga – „turbat” de epigramele pe care Păstorel i le administra sistematic, l-a tăiat de pe lista de propuneri pe Ionel Teodoreanu în locul său). Scriitorul „tratează aici cazuri de stricăciune și de amabilă ticăloșie de la începutul secolului al XIX în limba mai veche a lui Neculce. (...) Eroii mănâncă după stabilite socoteli de pricepători în gastronomie și vinație, căutând să evite orice vulgaritate a gustului“ (G. Călinescu).
Cartea cuprinde o suită de povestiri comice din viața boierimii moldovene, în care parodiază stilistic maniera cronicarilor. Jumătate din acestea sunt influențate de Caragiale, cealaltă jumătate istorisind „aventuri amoroase, pățanii cu încornorați și femei desfrânate, scene dintr-o lume lacomă de plăceri, cu o tentă de umor gras și jovial, amintind atmosfera din Decameronul lui Boccaccio“ (Elena Zaharia Filipaș). Farmecul unor povestiri este dat de efectele de limbaj, de farsa verbală inteligentă.
„Hronicul... se înscrie în paradigma universului și tipologiei lui François Rabelais – se spune în Dicționarul general al literaturii române, vol. VI, 2007. Autorul plăsmuiește figuri memorabile (Toader și Costache Zippa, Marghiolița, „neobositulu Kostakelu”) și o atmosferă inconfundabilă de patriarhalitate medievală”.
Contrar celor afirmate mai sus, Hronicul măscăriciului Vălătuc are și pagini cu cea mai curată limbă română, de parcă n-ar fi trecut de la apariție nouă decenii și jumătate. În 1933, Teatrul Național din Iași, aflat sub conducerea lui Ionel Teodoreanu, își deschidea stagiunea cu dramatizarea Momentelor lui Caragiale. Păstorel ține o cuvântare, reprodusă în carte, în care se adresează publicului cu câteva judecăți de valoare: „Dacă veselul Alecsandri e ctitorul teatrului românesc, sarcasticul Caragiale e cea dintâi și suprema lui justificare. Alecsandri a înălțat un templu, Caragiale l-a sfințit. (...) În Momente, Caragiale s-a ridicat până la ceea ce am putea numi actualitate eternă. Cațavencu n-a dispărut cu totul, dar astăzi e sociolog și economist. Pristanda are, fără îndoială, licența în drept, iar coana Joițica bea cocteil și conduce automobilul”.
Al. O. Teodoreanu s-a declarat deschis un discipol al autorului Momentelor. Schițele lui își extrag subiectele din viața politică (Alegeri libere), din lumea școlii (O inspecție), a justiției (Margareta Popescu), a teatrelor (Nae Vasilescu), din incinta bodegilor și a cafenelelor (Costică). Personajele sunt politicieni venali, profesori obtuzi, chiar și cetățeni turmentați (în Post-festum), încornorați naivi (Inelul Marghioliței).
Vinul dacă te-amețește, epigrama te trezește
Specia literară prin care Păstorel a rămas în conștiința publică este epigrama, de cele mai multe ori inepuizabilă în întâlnirile lui bachice, gustată pe loc în stările euforice ale momentului. Noi înșine am definit, într-un fel, epigrama, când am editat o carte de epigrame a unui prieten:
Epigrama, ne spun unii,
Nu e pentru minți înguste,
Care nu pot s-o priceapă
Sau s-o guste.
După alții – e săgeata
Care soclul nu ți-l mișcă,
Dar când vârful ei te-atinge –
Sigur pișcă.
Pentru unii, cu figura
Tăbăcită în doi timpi,
Epigrama e o floare –
Dar cu ghimpi.
După alții e dulăul
Slobozit turbat din cușcă:
Chiar de n-are dinții fiarei –
Tot te mușcă.
Pentru cei cu minți mai treze
Epigrama e duelul
După care-o să urmeze
Și măcelul.
Numai când dorești a spune
Că te ispitește dorul,
E un duh ce te supune
Cu umorul.
Nu toate epigramele lui Păstorel se ridică la nivelul celor antologice, dar cel puțin două-trei duzini au circulat și mai circulă pe întregul perimetru al limbii române. Cine uită, de pildă, epigrama prin care o taxa pe Veronica Porumbacu, poetă aliniată regimului comunist, care „cuprinsese” într-un voiaj prin Europa „întregul continent”.:
O, superbă Veronică,
Te credeam c-o ai mai mică,
Dar mărturisirea-ți clară
Din „Gazeta literară”
Dovedește elocvent,
Că-n chestia dumitale
Cu-adâncimi fenomenale
Intră-ntregul continent.
Unele epigrame aveau un caracter general sau, chiar dacă erau dedicate unor prieteni, ele sancționau, mai în glumă, mai în serios, anumite comportamente:
Revers
Te bucură când omul laș și nul
Înfruntă pe cel vrednic și viteaz,
Căci prostul dacă nu e și fudul
Nu are, vorba ceea, niciun haz.
Chirurgului Al. G. Olănescu
Nu vreau injecții cu hormoni
Și nu fiindcă mă dezgustă,
Dar am venit cu pantaloni
Și nu doresc să plec cu fustă.
Curiozitate
Sfrijită ca o Sfântă Vineri
Mi-a spus o babă: „La români
Băbeasca place mult la tineri,
Pe când Feteasca – la bătrâni.
Amicului G. Storin
Conchidea la o agapă
Bunul meu amic Storin:
„Peștele înoată-n apă
Ca să se înece-n vin“.
„Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai“
Unul dintre marii oameni de cultură care a intrat obsesiv în colimatorul lui Păstorel a fost Nicolae Iorga. Nu era numai o frondă între generații, Iorga fiind cu 23 de ani mai mare, ci și o prelungire a polemicilor dintre Iorga și Ibrăileanu, directorul Vieții Românești unde publica Păstorel:
Lung cât un proțap,
Are barbă ca de țap,
A supt țara sub trei regi
Și are toți copiii blegi.
Guvernul Iorga
Cazul nu-i așa sinistru
Căci părosul demiurg
Doar pe scenă-i prim ministru
La Consiliu-i dramaturg.
La Sorbona când se pune
Franțuzește să vorbească,
Tot franțuzu-n sine-și spune:
„Dulce-i limba românească”.
Excepție
Fie neamț, chinez, hindus,
Omul din maimuță vine,
Numai Iorga, știm prea bine
Că se trage din Larousse.
În 1931, Regele l-a însărcinat pe Nicolae Iorga cu formarea unui alt guvern. Păstorel tocmai publicase volumul Strofe cu pelin de mai contra Iorga Nicolai. Tatăl lui Păstorel, Osvald Teodoreanu era înscris în partidul lui Iorga, se bucura de aprecierea savantului, care îi propusese o funcție de secretar de stat în guvern. De aceea a cumpărat tot stocul cu epigrame din librăriile bucureștene, să nu ajungă vreun exemplar la Iorga. Stratagema nu i-a reușit, așa că, de atunci, rușinat de fapta fiului său, Osvald Teodoreanu n-a mai dat ochii cu „bărbosul”. Iată încă două catrene din volumul cu pricina:
Ziaristul
Ca ziarist de gen unic
El scurt răspunde la-ntrebări:
Articolele-s cugetări,
Iar cugetările nimic.
Oratorul
Fraza asta nefirească
Pentru public e un bine,
Fiindcă, până s-o termine,
Poate sala s-o golească.
În noaptea de 27/28 noiembrie 1940, Nicolae Iorga, adversar atât al forțelor de stânga, cât și al celor de dreapta, a fost luat din casă și asasinat în pădurea Strejnicu de lângă Ploiești, de un grup de legionari. Printre cei anchetați în legătură cu oribila crimă s-a aflat și Păstorel, care era însă complet străin de autorii asasinatului.
Iorga n-a fost asasinat de legionari, ci de agenți sovietici
Totul pleacă de la un general de brigadă născut la Odobești – Nicolae Dragomir, care a luptat și pe frontul de est și pe cel de vest. Arestat de sovietici la 2 martie 1945 la Divin în fosta Cehoslovacie, e dus în URSS, anchetat și condamnat la 8 ani de muncă silnică, în timp ce în țară e condamnat în același timp (1946) la 10 ani detenție, sub acuzația de participare la guvernarea mareșalului Antonescu. Eliberat din închisorile sovietice la 4 aprilie 1953, generalul e trimis să muncească în diferite colhozuri până în ianuarie 1956, când este repatriat.
Revenit în țară, este arestat la 11 ianuarie 1957, condamnat și încarcerat până la 27 iulie 1964. În această a doua detenție este coleg de suferință cu un oarecare Toma Petrescu, căruia îi povestește despre anii petrecuți în Siberia. Din relatările lui Toma Petrescu în legătură cu cele auzite de la general făcute în fața profesorului universitar Ion Coja, doctor în lingvistică, scriitor, fost senator, una este aproape halucinantă. O rezumăm, sub titlu de inventar, după pasajele din cartea Legionarii noștri, publicată de Ion Coja în 1997, așa cum noi am inserat-o în lucrarea Vocație și destin, apărută în anul 2000 la Focșani.
În timpul deportării în Siberia, Nicolae Dragomir a înfruntat gulagurile staliniste alături de un general sovietic, fost membru al CC al PCUS, căzut în dizgrația tătucului. Acesta i-a făcut generalului român câteva destăinuiri în legătură cu împrejurările în care a fost asasinat savantul Nicolae Iorga, susținând că persoanele care l-au ucis pe profesor au fost agenți sovietici infiltrați în mișcarea legionară. Asasinarea unui simbol național ca Iorga, care se bucura de un uriaș prestigiu în Europa, ar fi putut compromite, cum de altfel s-a și întâmplat, mișcarea legionară. Motivația sovieticilor era lupta necurmată a legionarilor împotriva bolșevismului.
Din comentariile lui Ion Coja, cele mai multe bazate pe documente și mărturii, reiese că asasinii lui Iorga sau măcar unul dintre ei s-au conformat unui plan elaborat în afara mișcării legionare. Se pare că ucigașii din echipa condusă de Traian Boieriu au acționat de capul lor, fără știrea conducerii legionare. Când aceștia au aflat de intenția grupului Boieriu, au telefonat comandamentului legionar din Ploiești să le iasă înainte și să-i întoarcă din drum, iar profesorului să-i spună să părăsească imediat locuința, pentru că este în pericol.
Soția lui Nicolae Iorga ar fi relatat ea însăși la procesul asasinilor despre telefonul primit, afirmând că savantul a considerat avertismentul parte a scenariului, legionarii urmând să-l ucidă când ieșea din casă. După săvârșirea gestului ireparabil, liderii mișcării legioare nu și-au arătat niciodată acordul pentru cele întâmplate, Traian Boieriu fiind exclus din mișcare ca un proscris, ceea ce nu s-a întâmplat după niciunul din celelalte asasinate săvârșite de legionari.
Fugind în Occident în 1941, Boieriu nu s-a retras din fața înaintării Armatei Roșii, ca mulți dintre foștii săi camarazi, pe care rușii îi vânau oriunde îi găseau, cum nici familia sa de la Constanța nu a pățit nimic după 1944, când rudele apropiate ale celor fugiți din calea trupelor sovietice înfundau pușcăriile. Mărturia generalului odobeștean Nicolae Dragomir, transmisă posterității de Toma Petrescu, pe care, cunoscându-l, Ion Coja nu l-a bănuit nicio clipă că ar avea simpatii pentru legionari, privește, desigur, doar luarea unei decizii referitoare la exterminarea fizică a savantului Nicolae Iorga. Confirmarea prin documente existente în arhivele occidentale sau rusești, unele încă închise sau necercetate îndeajuns, ar duce la o disculpare spectaculoasă a legionarilor, pe umerii cărora apasă povara celei mai odioase și de neiertat crime cu care istoria le-a pecetluit soarta.
Istoria îi va considera în continuare basma curată pe sovietici, așa cum va face și în cazul asasinării lui Nicolae Ceaușescu din ordinul conducerii superioare a partidului bolșevic. Românii vor suporta sine die binefacerile „revoluției” din decembrie 1989...
Scos din casă de legionari, vârât în pușcărie de comuniști
În toamna plină de dezastre a anului 1940, Păstorel a scăpat de la o moarte sigură nefiind acasă. În urma instalării „statului național-legionar” prin decret regal (14 septembrie), epigramistul este dat afară de noul regim din locuința pe care o avea la un etaj al Fundațiilor Regale de pe bulevardul Lascăr Catargiu și se mută în blocul Carlton. La cutremurul din noaptea 9 spre 10 noiembrie 1940, blocul se dărâmă complet. Aflat la vreo agapă cu prietenii, Păstorel nu pățește nimic.
Scăpat cu viață din „marele cutremur”, nu scapă de „teroarea stalinistă” instaurată imediat după semnarea armistițiului din 12 septembrie 1944. În cadrul epurărilor din uniunile profesionale ale scriitorilor și jurnaliștilor, considerați a fi sprijinit prin activitatea lor Guvernul Antonescu, i se impută un ciclu de articole din 1941, pentru susținerea războiului antisovietic. Este atenționat și pentru epigrama de la venirea trupelor sovietice în țară – Pe drumeagul din cătun / Venea ieri un rus și-un tun, / Tunul rus / Și rusul tun. Ca urmare, i se interzice orice activitate publică (până în 1956, când revine în publicistică), obligat să rămână în mijlocul cărților de acasă.
În 1960, după nenumărate percheziții la domiciliu și confiscarea unui geamantan de manuscrise și a unei părți din biblioteca personală, este lipit lotului Noica, Pillat și Paleologu, condamnat de un Tribunal Militar la șase ani de închisoare corecțională și trimis în pușcărie. În închisoare se îmbolnăvește de cancer pulmonar și, după aproape trei ani de detenție, este grațiat și eliberat. Se internează la un spital de pe Șoseaua Viilor, dar nu mai are timp decât pentru o epigramă: Culmea ironiilor / Și râsul copiilor – / Să pui punct bețiilor / Pe Șoseaua Viilor.
Ne-au mai rămas însă câteva epigrame în care se autoironizează cum puțini slujbași ai condeiului reușesc s-o facă:
Unui antialcoolist
Oare nu-ți mai amintești
Vorba din bătrâni lăsată?
Din beție te trezești,
Din prostie – niciodată.
Unuia care mă face vițel...
Eu stau și adevăr zic vouă,
Deși nu sunt într-o ureche:
Prefer vițel la poartă nouă
Decât un bou la poartă veche.
Epitaf I
Aici zace Păstorel
Oarecum neconsolat,
Fiindcă-i prima oară mort
Fără să mai fie beat.
Epitaf II
Aici doarme Păstorel,
Om ales și spirit fin –
Dacă treceți pe la el,
Nu-l treziți, că cere vin.
Se stinge din viață la 14 martie 1964 și este depus în cavoul familiei Delavrancea din Cimitirul Belu din București.
„Din Hotin și pân’ la mare / Vin muscalii de-a călare...”
Românii au fost sub ocupație rusească de mai multe ori: Moldova și Țara Românescă – de șase ori (1739, 1769-1774, 1788-1792, 1806-1812 – când ne-au luat Basarabia, 1828-1834 – când ne-au dat Regulamentele organice și 1853-1854). Românii, în totalitate alor, au fost sub ocupație sovietică din 1944 până în 1958.
Printre primii scriitori care au sesizat nefasta vecinătate a rușilor a fost Mihai Eminescu, în celebra și tulburătoarea Doină:
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin și pân’ la Mare
Vin muscalii de-a călare,
De la Mare la hotin
Mereu calea ne-o ațin...
Pe aceeași linie a stigmatizării politicilor de expansiune ale rușilor se află și Păstorel Teodoreanu, în cel puțin două epigrame pe care ni le aducem aminte din anii ’60 ai intrării noastre la facultate, odată cu începerea dezghețului politic al Bucureștilor față de Moscova:
La statuia lui Stalin
Nu pentru că ai eliberat popoarele
Te-au ridicat atât de sus,
Ci pentru că îți put picioarele
‘Tu-ți mama ta de rus!
Lui Mihail Sadoveanu
Sadoveanu filorus
Și-a-ntorscurul spre Apus,
Ca s-arate Apuslui
Cum e fața rusului...
Nimeni n-a observat însă cum a prezis Păstorel Teodoreanu dispariția comunismului ca sistem social prin înfometarea propriului popor, fapt pe care îl literarizează în fabula Măgarii și libertatea din volumul Tămâie și otravă publicat în 1935 (la nici douăzeci de ani de la lovitura de stat prin care bolșevicii au ajuns la putere):
Măgarii, odată, sfat ţineau în turmă.
Au vorbit cei tineri mai întâi; pe urmă,
Lovind cu piciorul de trei ori pământul,
A făcut tăcere şi a luat cuvântul
Un bătrân. Cu toţii smeriţi ascultau,
Căci, pe cât se spune, printre dânşii n-au
Avut niciodată în împărăţie
Un măgar ca dansul mai de măgărie.
În fata-i niciunul nu crâcnea măcar:
Era cel mai tare şi mare măgar.
„Fraţi, le zise dânsul potrivindu-şi glasul!
Libertăţii noastre cred că-i sună ceasul.
... Să nu ne mai pese de păstor şi nici
De stăpân şi bice: suntem bolşevici!
...(Răcnire voltatul din adâncul guşii)
Au ajuns măgarii mai tembeli ca ruşii!"
Şi spre-a da o pildă, însuşi oratorul
Zvârli din copită, omorând păstorul.
... Toate, cale-vale, au mers până-n iarnă,
Dar când începură fulgii albi să cearnă
Frigul şi tristeţea pe satul pustiu,
Un măgar mai tânăr zise: „Bine, ştiu
Că-i frumos regimul libertăţii, dar
Observ că ovăzul ni se dă mai rar.
Aveam înainte fân, de toate cele,
Iar acum nici paie n-ai fără cartele.
... Nu erau comisii de-aprovizionare,
Nici măgari miniştri, dar era mâncare!”
...„Poate ghilotina şi cu puşcăria
Să vă mai deprindă cu democraţia”,
Le explica şeful, foarte încântat
Că le-a dat regimul cel mai democrat.
Dar fânul şi orzul fiind tot mai rari,
A pierit de foame ţara de măgari.
Şi în faţa bietei turme decedate
A murit şi şeful.Dulce libertate...
După aproape cinci decenii și jumătate de la apariția fabulei de mai sus, Gorbaciov, șeful bolșevicilor, se întâlnea cu președintele Bush pe puntea unui distrugător, în apele Mediteranei din jurul Maltei. Ca să-și mențină bolșevicii pe linia de plutire, Gorbaciov îi cerea omologului său american un împrumut de peste nouăzeci de miliarde de dolari. I s-au promis, dar până să-i primească, șeful a sucombat.
Ce oracol, domnule, Păstorel ăsta al nostru!...
Profesor Valeriu Anghel
Profesorul Valeriu Anghel este colaborator al Ziarului de Vrancea
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
VIDEO + Foto | Protestul membrilor Sindicatului Liber din Învățământ (SLI) filiala Vrancea în Piața Unirii din Focșani
De același autor
