Analiza profesorului vrâncean Valeriu Anghel în ZdV: Ștefan cel Mare și Vrâncioaia (II)
Antropologul Gheorghiță Geană preia din literatura americană de specialitate (Kenneth Pike1, 1954) doi termeni, unul inexistent în limba română (emic/ă), celălalt existent, dar cu totul alt înțeles (etic/ă); îi explică neconvingător într-un dicționar de sociologie2 și îi folosește apoi în contexte narative în care conținutul lor abstract nu le susține în niciun fel existența.
Întrucât intenția domnului profesor universitar se bazează pe o idee științifică demonstrată deja, încercăm să explicăm de ce sensurile propuse nu se pot lipi de un personaj ca Tudora Vrâncioaia ̶ „fata morgana” unui presupus matriarhat vrâncean repus în funcțiune de Ștefan cel Mare și Sfânt.
Ideea pe care o susține Gheorghiță Geană (la care aderăm întrutotul) aparține istoricului francez Lucien Febvre3: O personalitate din trecut trebuie să fie inteligibilă nu în raport cu noi, ci în raport cu contemporanii săi”.4
Distincția „emic/etic” în articolele domnului Geană
Ca noțiuni de antropologie, emic și etic au fost înregistrate prima dată ca substantive (puse între ghilimele!) într-un dicționar Albatros5 de Romulus Vulcănescu, apoi în distincția emic/etic de Gheorghiță Geană într-un dicționar de sociologie mai amplu6 și folosite ca substantive sau adjective (emicul desemnează, asumare emică) în trei articole7 de care avem cunoștință până acum.
Romulus Vulcănescu spunea, în 1979, că „emicul” este un termen folosit de noua etnografie americană pentru a denumi un anumit fel de analiză etnografică a unei entități fonemice. Este un extras lexical desemnat prin sufixul conceptului fon-emic (Pike, 1954).8La fel și cu „etic”, care nu trebuie confundat cu omologul său, ce ține de etica propriu-zisă.9
Autor al tutror articolelor de antropologie din dicționarul de sociologie din 1993, Gheorghiță Geană explică succint, ca în orice dicționar de calitate, dar insuficient, ce înseamnă cei doi termeni: „Emic/etic”, perspective complementare în abordarea unui sistem sociocultural ori a unui element din componența sa. Emicul se definește prin abordarea sistemului din lăuntrul acestuia, în timp ce eticul se definește prin abordarea aceluiași sistem din exterior. Aici termenul „etic” are cu totul altă origine și semnificație decât omonimul său din domeniul moralei.10
În articolele care au urmat, Gheorghiță Geană adâncește înțelesul celor doi termeni, folosiți (se pare) numai de domnia sa: Gesturile, credințele, practicile unui grup de oameni (...) dețin un nucleu de sensuri ce nu pot fi înțelese decât dacă te situezi în lăuntrul grupului. Există, așadar, relativ la orice cultură, un „în lăuntru” și un „în afară”.11
Și mai elocvent este în articolul din Buletin: Pentru înțelegerea unor astfel de situații (istorice ̶ n. n.), în antropologie se apelează la distincția între perspectiva emică și perspectiva etică. În joc este o grilă analitică ce presupune: în primul caz înțelegerea unui fapt uman prin prisma sensului atribuit de înșiși cei ce îl săvârșesc (insider perspective), iar în al doilea caz înțelegerea aceluiași fapt prin prisma sensului atribuit de cel care cercetează faptul respectiv din exterior (outsider perspective). În situația noastră, dând importanța cuvenită perspectivei emice, nu avem voie să facem abstracție de ceea ce cred și gândesc vrăncenii în privința întâmplărilor și personajelor din legenda babei Vrăncioaia, în special despre descinderea lui Ștefan Vodă.12
Revenind la emic și etic, dezlipite forțat din fonemică și fonetică, constatăm că, în esență, este vorba de diferența dintre fonem și sunet.
Fonemul ̶ scria Emanuel Vasiliu în cursul său ̶ poate fi considerat clasă de sunete echivalente din punctul de vedere al funcției lor lingvistice, cu valoare distinctivă, folosite pentru a deosebi între ele cuvinte sau forme gramaticale.13 În cuvintele barbă, barcă, bardă, barjă, barză, fonemele „b”, „c”, „d”, „j”, „z” au funcția lingvistică de a deosebi cuvintele între ele. Un sunet este material și pronunțat diferit de vorbitori, în funcție și de poziția lui în cuvânt, de influența sunetelor alăturate asupra lui. Astfel, „n” se aude diferit în bancă, nimeni, pânză, unchi, unghi, ne încredințează Costică Neagu.14
Raportat la textele de mai înainte, fragmentul de studiu publicat în Buletinul focșănean conține câteva „adevăruri mitologice” dragi antropologului bucureștean, pe care le apreciem, dar le lăsăm intacte în orizontul „imaginarului legendar”, noi decelând doar câteva aspecte din cele specifice „cunoașterii de simț comun”.
„Emic/ă ̶ un cuvânt care în limba română nu există
Cuvintele emic/ă și etic/ă (acesta cu un alt înțeles față de cel de „morală”) au intrat în vocabularul de specialitate al antropologului Gheorghiță Geană pe filieră americană, cum singur o mărturisește: În 1954, lingvistul american Kenneth Pike a creat cei doi termeni, desprinzând desinențele cuvintelor „phonemics” și „phonetics” și atribuindu-le o exitență de sine stătătoare”.15
Iată însă ce am învățat noi la școlile pe care le-am absolvit în legătură cu neologismele: Majoritatea termenilor științifici sunt cuvinte internaționale, adică folosite în aproape toate limbile moderne, provenite din elină sau latină ori au fost create pe baza unor elemente din aceste limbi.16 Și mai departe: Pentru că, în perioada de constituire a terminologiei științifice, limba română literară se găsea sub influența mai multor limbi de cultură, numeroși termeni au fost primiți prin intermediul mai multor limbi.17
Așa este, de exemplu, cuvântul etic/ă („știință care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu conținutul și cu rolul lor în viața socială”18),preluatdin fr. étique, mgr. ethikos, lat. ethicus, germ. ethisch, Ethik, cf. gr. ethikos („moral”).
Introducerea în uz a cuvântului etic/ă cu un alt sens decât cel avut de peste două mii de ani este sortit dispariției înainte de a intra în dicționare, concurența lingvistică fiind implacabilă (armie a fost înlocuit la un moment dat cu oaste, iar acesta cu armată, care le-a eliminar definitiv din vocabularul activ pe amândouă).
Precizarea prin care Gheorghiță Geană ne atenționează că lingvistul american Kenneth Pike „a creat cei doi termeni” nu este deloc de bun augur pentru supraviețuirea lor în vocabularul internațional. În structura sa morfologică, fonemic/ă, de exemplu, se desparte în trei,nu cum a propus lingvistul american, fiindcă „-em-” se lipește la rădăcina „phon-” și dă tema „phonem” în toate limbile, diferența făcând-o sufixul: „-ique” în franceză, „-ica” în italiană, „-ics” în engleză, „-ik” în germană, „-ic/ă” în română.
Pe de altă parte, exemplul unor cuvinte „create” de anumite persoane sau în anumite împrejurări, care au intrat și au rămas în vocabularul internațional, ne arată că ele erau legate de realități concrete, cum ar fi microb, radar, robot și nailon.
Astfel, în 1878, medicul francez Sedillot a propus, într-o comunicare ținută la Academia de Științe din Paris, termenul „microb” pentru a denumi o viețuitoare mică, așa cum reiese și din sensurile celor două cuvinte grecești din care este alcătuit: „micros” („mic”) și „bios” („viață”).
„Inventatorul” cuvântului „robot” este scriitorul ceh Karel Čapek (pr. Ciapec), pus în circulație în piesa „R.U.R.” (inițialele unei întreprinderi imaginare „Rațional-Universal-Robot”, care putea livra, în închipuirea scriitorului, mașini care munceau în locul oamenilor). Robot a fost format de la cuvântul ceh „robota” („muncă”), de la care la noi s-a format „roboteală”.
Cuvântul „radar” denumește aparatul care emite unde electromagnetice și apoi le recepționează după ce au fost reflectate de un obiect. S-a format prin alăturarea primelor litere din cuvintele englezești „radio detection and ranging” („detectare și reperare prin radio”).
Cuvântul „nailon”, împrumutat din engleză sub forma „nylon”, denumește fibra textilă poliamidică obținută pe cale sintetică și a fost „inventat” de americani în momentul în care au descoperit primii tehnologia respectivă, în concurența lor cu japonezii. „Nylon” este alcătuit din primele litere ale cuvintelor englezești „now you long old Nippon”, care se traduc prin „acum să vă vedem bătrâni japonezi”.19
Cuvintele emic/etic denumesc, în accepția antropologului Gheorghiță Geană, preluată de la Kenneth Pike, modalitatea de abordare a cercetării unui subiect de antropologie: emic ̶ „din lăuntrul” acestuia, pentru care în limba română avem locuțiunea adverbială „din interior” și etic ̶ „din afară”, pentru care locuțiunea adverbială deja existentă în limbă era suficientă.
Emic/ă și etic/ă nu sunt nici „particule verbale”, nici „desinențe”
În dicționarul de sociologie din 1993, Gheorghiță Geană explică diferența dintre „fonemică” și „fonetică”... englezește (să nu-l supere probabil pe Kenneth Pike!). Lămurind lucrurile, vom înțelege și de ce nu trebuie să „dezlipim” câte o parte din fiecare cuvânt și să le „împodobim” cu sensuri pe care în limba română nu le pot avea, pentru că, în această limbă, cuvintele noi se formează „lipind”, în față sau în spate, la temă sau la rădăcină, afixe purtătoare de sens. Sufixul „-ilă”, de exemplu, citit independent, nu ne spune nimic. Abia când e „lipit” de rădăcina unui cuvânt, sensul lui îl conferă cuvântului nou: de la adjectivul negru (culoarea cea mai închisă) s-a format antroponimul Negrea (persoană cu tenul închis la culoare); la rădăcina acestuia (negr-) s-a adăugat sufixul slav „-ilă”, obținându-se Negrilă, care abia acum dezvăluie atitudinea de simpatie față de persoana respectivă, sufixul devenind un hipocoristic.
Intrând în problemă, părțile detașate de rădăcinile lor ̶ „emic” și „etic” ̶ sunt numite „particule verbale” în studiul din culegerea apărută în 2008 și „desinențe” în studiul publicat în Milcovia din 2012.
În lingvistică, prin particulă se înțelege un afix (sau alt element lexical ori morfologic) invariabil, care se atașează la sfârșitul unui cuvânt; termen generic pentru diverse cuvinte cu corp fonetic mic, mai ales pentru părțile de vorbire neflexibile (prepoziții, conjuncții, adverbe de afirmație sau de negație).20În același domeniu, verbal înseamnă care aparține de verb, iar în opoziție cu „scris” ̶ care se transmite prin viu grai, oral.21
Desinențele sunt elemente morfologice adăugate la tema unui cuvânt pentru a exprima, în flexiunea nominală, genul, numărul și cazul, iar în flexiunea verbală ̶ persoana și numărul.22
Fonemic/ă este preluat în română din franceză ̶ phonémique ̶ , unde este format de la gr. „phone” plus sufixul „-em” plus sufixul „-ique”, ambele sufixe păstrate și de italieni (fonemica), de englezi (phonemics) și de germani (Phonemik). Neogreaca nu l-a moștenit din greaca veche, ci la împrumutat de la francezi – fonematiki.
Etic/ă provine din franceză ̶ étique, care are la bază gr. ethikos („moral”) și lat. ethicus și care își păstrează forma și în celelalte limbi europene (etica în italiană și spaniolă, ethics în engleză, Ethik în germană, etica în rusă). În toate aceste limbi de circulație internațională, prin „etică” se înțelege știința care se ocupă cu studiul principiilor morale și evoluția acestora. În practică, eticul este modalitatea de manifestare a moralei.
Structura morfologică a cuvântului fonemic/ă se poate analiza în două feluri: 1. rădăcina „fon” plus interfixul23 „-em” plus sufixul „-ic/ă”, unde „ă” este și desinență pentru feminin, nominativ, singular; 2. la tema „fonem”, provenit din gr. „phonema” („sunet”) s-a adăugat sufixul „-ică”, analizat ca în primul caz.
În materialul din culegerea de studii filosofice din 2008, Gheorghiță Geană afirmă că Pike a avut inspirația să detașeze de rădăcinile celor două denumiri desinențele. Și astfel, cele două particule verbale ̶ emic și etic ̶ și-au început o spectaculoasă carieră științifică.24 După numai șapte rânduri însă aproape că taie complet coada vulpii: Deocamdată, distincția emic-etic nu circulă în lumea specialiștilor români, putând fi găsită doar în câteva lucrări, foarte puține la număr.25
În concluzie, oricum am analiza cuvântul „fonemică”, în română nu ne iese nicio entitate morfologică de tipul „emic/ă”. Renunțarea la folosirea celor două vocabule cu sensurile preluate mecanic de la Kenneth Pike ar limpezi, cu siguranță, abordarea subiectelor cercetate „din interior” și „din exterior”.
Niciun cercetător nu l-a găsit pe Ștefan cel Mare în Vrancea
În urma studierii pe teren a folclorului vrâncean în 1977 și 1985, Mihai Alexandru Canciovici, cercetător principal la Institutul de Etnografie și Folclor București, scoate o carte în care tratează și legendele istorice. Străbătând o imensă bibliografie despre voievodul moldovean ̶ spune acesta în studiul introductiv ̶ nu am descoperit până în prezent (1995, anul apariției cărții ̶ n.n.) niciun document care să ateste prezența lui Ștefan cel Mare în Vrancea sau emiterea vreunui act oficial, uric, prin care să împământenească vrâncenii. (...)
Considerăm că suportul mental al apariției lui Ștefan în imaginar îl constituie, de fapt, dorința vrâncenilor de a și-l asuma pe domnitor în universul lor spațial și spiritual”.26
Referitor la legendă, cercetătorul continuă: Amintirea faptelor unor domnitori ori personalități istorice, așa cum au dovedit-o cercetările din urmă, nu depășesc o perioadă mai mare de 150-200 de ani. Peste acest timp faptele și întâmplările își pierd conturul real, capătă pondere mai mare fabulația, care creează eroi legendari, pornind de la cunoștințele istorice generale ale poporului despre personalitățile în cauză. Faptul real este transfigurat de povestitorul popular în afara coordonatelor spațiale ori temporale, el putând fi atribuit unui personaj sau altul. Confuzia istorică a faptelor este frecventă în aceste tradiții și legende”.27
La fel consideră și Nicoleta Coatu într-o prefață la o ediție de legende populare românești: Cercetări consacrate legendei subliniază că durata memoriei populare este de aproximativ 5-6 generații (150-200 de ani). (...) Legenda nu mai păstrează frust evenimentul real, ci amintirea acestuia; prelucrat de imaginația populară, faptul concret, devenit fapt de legendă, este transmis pe cale orală, transpus în variante narative de generații succesive. Echivalența evenimentului de legendă cu cel real se pierde, cronologia se estompează până la dispariție”.28
Sociologul Henri H. Stahl este chiar mai tranșant: Acceptarea fundării satelor (devălmașe ̶ n.n.) printr-un strămoș ne duce la o cronologizare absurdă. Nu există spiță țărănească de neam de genul celor de care ne ocupăm ̶ organizând, adică, un întreg sat ̶ care să se întindă pe mai mult de cinci, maximum șase generații și care să nu afirme că satul respectiv este o creație recentă, de maximum 200-300 de ani vechime“.29
În legătură cu legenda, Alecu Russo spune că Românul îi atribuie lui Ștefan tot ce-i pare mare, vitejesc și chiar neînțeles. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întrebându-l cine l-a făcut, el va răspunde: Ștefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice carte sau palat vechi, el le va raporta la eroul său, rezumând astfel toate isprăvile făcute de-a lungul a cinci veacuri.30
Un „dascăl vrăncean” devenit peste noapte... antropolog
Pe aceeași lungime de undă este și Nicolae Iorga: „Țăranul din munți și văi, din păduri și de pe malul apelor nu știa nici ziua luptelor, nici anii și nici veacul; (...) el nu putea să deosebească o luptă de alta, ba nici un dușman de celălalt. (...) El știa atât, în marea lui nenorocire și în adâncul lui întuneric, până la care ajungea însă o rază din acel veac mare, că neamul său a dat cândva (...) un sfânt cum altul nu mai poate răsări; el era izvorul a toată vitejia, el era fântâna tuturor dreptăților, el era marea bunătăților. (...) Poporul, înaintea căruia stătuseră larg deschise ușile lui, îl chemase la dânsul prin povestea lui iubitoare, care născocea înlocuind adevărul de care n-avea nicio știință.31
Domnul Gheorghiță Geană nu este însă un țăran, ci un desăvârșit specialist în antropologie culturală și n-ar fi trebuit să hiperbolizeze în mod nefericit, în calitatea pe care și-a asumat-o, elucubrațiile poetice ale unui absolvent de școală inferioară de agricultură (patru ani peste cei cinci de ciclu primar). Dacă putem reține o strofă din cele 39 publicate de Ion Gr. Cherciu în volumul dedicat lui Neculai Jechianu, aceasta n-ar fi decât Noi suntem pe-aceste plaiuri de când lumea și pământul,/ Înaintea noastră fost-au numai soarele și vântul./ Străjuind hotarul țării de-mpresurare străină,/ Ne-am legat de munți trăirea ca florile de grădină (spre deosebire de contribuțiile la o monografie a județului, o adevărată „Cântare a României”).
În rest, ne găsim în fața unei „stihuiri” care ne amintește de Țiganiada lui Budai-Deleanu, atât ca discurs narativ, cât și ca expresivitate literară. Ne înclinăm în fața activismului său cultural-educativ, unic la Curbura Carpaților, dar a face din el, ca scriitor, ceea ce au făcut comuniștii din Dumitru Theodor Neculuță, este un exces care nu luminează favorabil soclul de pe care ne privește senatorul Neculai Jechianu...
Concret, în 69 de cuvinte, „stihuitorul vrăncean” rezumă principalele bătălii ale voievodului moldav cu turcii, tătarii, ungurii și polonii care îngenuncheaseră Moldova toți odată: Moldova-i îngenuncheată: turcii pradă-n lung și lat;/ Oastea mea a fost înfrântă în lupta ce am purtat./ Pârcălabii și boierii ̶ a divanului meu salbă ̶ / Au pierit până la unul în luptă la Valea Albă.// Ungurii au năvălit în lunca Putnei, la Lepșa,/ Și armata de husari se îndreaptă spre Soveja,/ Tătarii au trecut Nistrul unde pârjolesc Soroca,/ Leșii de la miazănoapte au ajuns până la Solca.32
Într-o altă ordine de idei, Neculai Jechianu îl teleportează pe Ștefan din istoria învățată de el și parafată de Gheorghiță Geană de la Suceava la Borzești, de aici la Ojdula, de unde ajunge în Vrancea, până la Lepșa, apoi face un ocol pe Coașa la Soveja, ca să poată ateriza de aici la Vrâncioaia Negrileștilor, undeva, unde pârâul Dej se varsă în Putna. Pe această parte stângă a Putnei l-ar fi întâmpinat Tudora Vrâncioaia pe Ștefan-Vodă. Deși mai înainte Gheorghiță Geană vorbise de „pe Vrăncioaia“, care cobora de pe dealul Dumbrava, „în jos pe dreapta văii Putna”, unde Simion Hârnea localizase „căsuța Babei Vrăncioaia”.33
Variantele tip care ar fi trebuit analizate (într-una singură) de antropologul bucureștean sunt cele publicate de Simion Mehedinți în 1919 și Simion Hârnea în 1926. Gheorghiță Geană alege însă o prelucrare rudimentară a legendelor Vrancei de către un novice în materie de cultură populară, asumându-și inexplicabil viziunea acestuia despre distincția dintre legendă și istorie.
Prin această manieră de analiză, autorul materialului publicat de profesorul Costică Neagu în Buletinul pe care îl coordonează se îndepărtează de propriile principii enunțate în cursul său de antropologie culturală, unde îl citează pe John Gillin, pentru care, în abordarea etimologic-antropologică, toată cultura este descrisă și analizată atât în detaliu, cât și ca întreg.34
Vrancea arhaică este o comunitate mică (dar nu și primitivă) și s-ar fi pretat unei analize holistice, pentru a evidenția mai clar trăsăturile unei „figuri arhetipale descinse din matriarhatul vrăncean”, așa cum noi procedăm cu Vitoria Lipan din Baltagul lui Mihail Sadoveanu, figură emblematică pentru țăranca de la munte care se mișcă fizic și sufletește între respectarea obiceiurilor tradiționale și noua civilizație orășenească.
Cultura generală, cultura profesională de specialitate
Explicând termenul de epistemologicdin titlul cursului său, antropologul Gheorghiță Geană ne spune în introducere că înseamnă ceea ce se referă la (sau decurge din) acea ramură a filosofiei definită drept teorie a cunoașterii științifice. Una din condițiile ca un corpus de cunoștințesă fie considerat știință ar fi condiția conceptuală. Vorbind despre cultură la acest capitol, domnia sa îl citează pe antropologul britanic Alfred Reginald Radcliffe-Brown, care o definește drept procesul prin care o persoană dobândește ̶ din contactul cu alte persoane sau din lucruri cum sunt cărțile sau operele de artă ̶ cunoștințe, îndemânare, idei, credințe, gusturi, sentimente.35 Iar când trece la însușirea simbolică a culturii, profesorul bucureștean afirmă: Scris ori spus, limbajul este o formă de cultură atât de importantă, încât foarte mulți antropologi acordă lingvisticii (mai precis lingvisticii culturale) un statut aparte de ramură a antropologiei generale, alături de antropologia fizică, de arheologie și de antropologia culturală.36
Cum și noi și Gheorghiță Geană încercăm să transmitem cât mai bine valorile generației noastre către generațiile tinere, să vedem pe ce coordonate ne aflăm fiecare.
În finalul fragmentului de studiu publicat în Buletinul focșănean, Gheorghiță Geană declară apăsat: Personajul din legenda noastră este (...) un erou eponim de gen feminin, întemeietor nu doar al unui sat, ci al unei întregi „țări” ̶ Țara Vrancei.
Sintagma „Țara Vrancei” a apărut prima dată, am mai spus-o, în balada populară Miul Zglobiul, culeasă de G. Dem Teodorescu în ziua de 27 decembrie 1884 de la Șerban Mușat din București, fost artilerist în armata română. În baladă este vorba de un haiduc mai în vârstă care pune la încercare un flăcău ales de el să haiducească Mai sus/ La Cobia,/ Mai jos/ La Vlăsia/ Și din țara Vrancei/ Până-ntr-a Moldovei. Cobia este o localitate în județul Dâmbovița, puțin mai la nord de Găești.
Inițial, Vrancea a fost antroponim. Cum a devenit toponim, vom arăta într-un material ulterior. Aici ne ocupăm de Vrâncioaia, personaj real ca soție a lui Vrancea, de la care s-a format cu ajutorul sufixului augmentativ „-oaia”. Problema neutralizăriisufixului augmentativ, care altfel arată că obiectul denumit este mai mare decât de obicei, a fost explicată de academicianul Ion Coteanu încă din 1985: „În regiunile în care sufixul augmentativ se folosește pentru identificarea soției numelui soțului cu sufixul (nearticulat) „-oaie”, articulat – „-oaia”, de exemplu Mircioaia (de la Mircea), Stănoaia (de la Stan), Vasilichioaia (de la Vasilică), valoarea lui „-oaie” este strict stabilită de relația soț-soție și, în fapt, el nu mai este augmentativ. Posibilitatea ca un nume ca Dobroiu sau Oproiu să derive de la Dobre sau Oprea este exclusă din principiu. Exclusă este, evident, și posibilitatea ca femininul în „-oaie” să fie un augmentativ real, căci atunci soția va fi considerată mai mare, mai voinică sau mai importantă decât soțul ei. Datorită diverselor împrejurări, ea poate să dețină însă un rol preponderent în familie. Atunci, de la numele ei (cu „-oaie”) se poate forma, după modelul următor, un masculin nou, care se transformă în nume de familie prin copii Alboiu de la Alboaia, Rădoi(u) de la Rădoaia, Vlădoiu de la Vlădoaia.37
Deși sufixul „-oaia” (nearticulat „-oaie”, la masculin „oi[u]”) este cel mai productiv în limba română contemporană, el nu este prezent în documentele putnene publicate de Aurel V. Sava decât de trei ori: „nepoții Gârdișoai” (document 12, p. 8), „di la Alicsandra Condrătoae, soție lui Condrat” (document 55, p. 33) și „Marco sân Ursoaei ot Vrancea” (document 51, p. 59). Cum documentul cu „Condrătoaie” datează din anul 1687, înseamnă că sufixul „-oaia” este productiv în limba română de peste 330 de ani, cu sensul dat de lingvistul Ion Coteanu.
Păreri asemănătoare cu cele ale lui Ion Coteanu au și alți cercetători, unii chiar înaintea academicianului: „-oaie”, „-oaica”, feminine ale sufixului „-oiu” sunt folosite pentru a deriva numele marital al femeii: Ionoaia, Lupoaia, Ursoaia. Dacă se adaugă și sufixul „-ca”, obținem Cerboaica.
Dintre cele două sufixe care dau înțelesul de „soție a persoanei denumite prin cuvântul de bază” ̶ „-oaia” se folosește mai mult în Muntenia (Comănoaia), în timp ce „-easa” în Moldova (Comăneasa), marcând astfel legăturile mai strânse ale Vrancei de începuturi cu provincia din sud.
Profesor Valeriu Anghel
Note
1 Kenneth Lee Pike (1912-2000), lingvist american, creator al unei teorii lingvistice originale („tagmemică”) și al unor studii de fonetică și fonologie.
2Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu ̶ Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993.
3Lucien Lebvre (1878-1958), istoric francez, susținător al interdependenței dintre politic, economic, social și reprezentările lor mentale.
4Apud Ovidiu Drimba ̶ Pagini despre cultura europeană, Editura Excelsior, București, 1994, p. 125.
5Romulus Vulcănescu ̶ Dicționar de etnologie, Ed. Albatros, Buc., 1979.
6Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu ̶ op. cit., 1993.
7Gheorghiță Geană ̶ Complexul problematic emic-etic. Aspecte antropologice și implicații filosofice,
în Tendințe în filosofia științelor socio-umane, Ed. Academiei, Buc., 2008; Gheorghiță Geană ̶ Valoarea emică a mitului, în Milcovia, Revistă regională de studii, Seria a III-a, nr. 15/2012, p. 145-158; Gheorghiță Geană ̶ Baba Vrăncioaia: o figură arhetipală, descinsă din matriarhatul vrăncean, în Buletinul Asociației Personalului Didactic „Simion Mehedinți”, Ed. Terra, Focșani, nr. 26/2022, p. 47-51.
8Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 96.
9Idem, p. 192-193.
10Gheorghiță Geană ̶ Emic/etic în Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, op. cit., p. 217-218.
11Gheorghiță Geană, în Milcovia citată, p. 10.
12Gheorghiță Geană, articolul din Buletin, p. 49-50.
13Emanuel Vasiliu ̶ Scrierea limbii româneîn raport cu fonetica și fonologia. Curs anul I, Buc., 1970, p. 81.
14Costică Neagu ̶ Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar, Ed. Terra, Focșani, 2011, p. 228.
15Gheorghiță Geană ̶ Valoarea emică a mitului, în „Milcovia” citată, p. 9.
16N. A. Rusu ̶ Formarea terminologiei științifice românești, Ed. Științifică, Buc., 1962, p. 115.
17Idem, p. 116.
18*** Dicționarul explicativ ilustrat al limbii române (DEXI), Ed. Arc&Gunivas, Chișinău, 2007, p. 676, col. III.
19Valeriu Anghel ̶ Mic îndreptar de scriere și vorbire fără greșeli, Ed. Pallas, Focșani, 2005, p. 93.
20DEXI, p. 1386, col. I.
21 Idem, p. 2160, col. III
22Idem, p. 549, col. I
23Ion Coteanu ̶ Interfixele în Limba română contemporană. Vocabularul, EDP, 1985, p. 242-243.
24Gheorghiță Geană ̶ Complexul problematic emic-etic..., în Tendințe..., p. 147.
25Ibidem.
26Mihai Alexandru Canciovici ̶ Povestitul în Vrancea, Ed. Neuron, Focșani, 1995, p. 38.
27Idem, p. 37.
28*** Legende populare românești, Ed. Sport-Turism, Buc. 1990, p. 10
29Henri H. Stahl ̶ Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, ediția a doua, vol. I, Ed. Cartea Românească, Buc., 1998, p. 60.
30Dumitru Almaș ̶ Popasuri la vetrele istoriei românești, EDP, Buc. 1981, p. 43.
31N. Iorga ̶ Istoria lui Ștefan cel Mare pentru poporul român, Ed. Minerva, Buc., 1904, p. 305-306.
32*** Neculai Jechianu ̶ un apostol vrăncean, ediția a II-a, Ed. Terra, Focșani, 2012, p. 259.
33Idem, p. 257.
34Gheorghiță Geană ̶ Antropologia culturală. Un profil epistemologic. Ed. Criterion, Buc., 2005, p. 56.
35Idem, p. 157.
36Idem, p. 135.
37Ion Coteanu ̶ Derivarea cu sufixe augmentative, în Limba română contemporană, EDP, Buc., 1985, p. 193.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
Foto | Tradiții și valori ale neamului românesc la Festivalul concurs al elevilor de liceu „Vrancea, plai de dor”, ediția a X-a
De același autor
