Analiza profesorului vrâncean Valeriu Anghel în ZdV: Astăzi despre Limba română – între norma academică și uz(I)
O scurtă incursiune prin lucrările de normare a limbii scrise și vorbite
Este știut faptul că nicio limbă nu poate fi utilizată corect dacă însușirea ei nu se face prin asimilarea și respectarea unor reguli gramaticale de bază. Având în biblioteca personală, datorită vârstei și profesiei exercitate, toate cele trei gramatici ale limbii române editate de Academie și varianta adaptată recent pentru gimnaziu, toate cele trei dicționare ortografice, ortoepice și de punctuație publicate de Institutul de Lingvistică al Academiei și cele cinci ediții ale „îndreptarului ortografic”, încerc să prezint succint evoluția acestor lucrări normative, cu principalele opțiuni „științifice” vehiculate succesiv peste șase decenii și jumătate, receptate de noi în scriere și vorbire.
De la alinierea la propaganda sovietică la noile gramatici
Limba română modernă a început să fie structurată în tratate științifice de nivel european pe la mijlocul secolului trecut. În 1948, lingviștii bucureșteni, în frunte cu proaspătul academician Al. Graur, au inițiat elaborarea unei gramatici a limbii române pe baza unor concepții mai evoluate.
Lucrarea a apărut în 1956, fără a putea fructifica însă și cercetările interbelice în domeniu, specialiștii fiind obligați să se adapteze canoanelor comuniste.
La începutul acestui an s-au împlinit șapte decenii de la apariția lucrării Marxismul și problemele lingvisticii semnată de I. V. Stalin, ultimul amestec brutal al dictatorului în activitatea oamenilor de știință, înainte de a trece, la 5 martie 1953, în lumea umbrelor. Elev de liceu fiind, nu am înțeles deloc atunci de ce la orele de română a trebuit să-mi „însușesc”, până la finele anului, „învățăturile” generalissimului despre limbă și nu limba română propriu-zisă. Astăzi înțeleg...
Introducerea la compendiul din 1956, după care m-am pregătit pentru intrarea la facultate, e plină de citate din Marx, Engels și Lenin, în consens cu ideile din broșura lui Stalin, care demasca idealismul și antiistorismul teoriilor burgheze în materie de lingvistică.
„Găsim în această lucrare definiția exactă a limbii ca fenomen social – se spunea în introducere –, apoi datele fundamentale privitoare la legătura dintre limbă și societate, la legile interne de dezvoltare a limbii, unică și comună pentru întregul popor, la limba viitorului (probabil rusa – n. n.), unică pe tot pământul în societatea comunistă”.
La vremuri noi – gramatici din perspectiva funcțională a limbii
Pe măsură ce regimul de la București se desprindea de Moscova, lingviștii români începeau și ei să se debaraseze de balastul științei sovietice. În 1963 se tipărește ediția a II-a a Gramaticii Academiei, cu î(din i) la toate cuvintele, dar în 1966, la doi ani după Declarația PCR din aprilie 1964, apare un tiraj nou al ediției a II-a, „revăzută și adăugită”, litera â(din a) revenind atât în familia de cuvinte a substantivului român, cât și în numele unor personalități de prim rang precum Brâncuși, Cândea, Pârvan.
Toate aceste gramatici oficiale, cărora li se adaugă cele de autor (una specială fiind Gramatica de bază a limbii române din 1982 a academicianului Ion Coteanu, prin admiterea predicatului verbal compus) sunt îmbunătățiri ale celor tradiționale.
Cele două volume – Cuvântul și Enunțul ale Gramaticii Academiei din 2005, 2008 (GALR –coordonator Valeria Guțu Romalo), sintetizate într-unul singur în 2010, 2016 sub titlul Gramatica de bază a limbii române (GBLR – coordonator Gabriela Pană Dindelegan, membru corespondent al Academiei) renunță la descrierea tradițională a limbii (deși se pleacă de la ediția din 1963) și se racordează unei noi abordări a fenomenului lingvistic.
Față de gramaticile de până atunci, descriptive și normative, noua versiune a Gramaticii Academiei„asocia aspectul descriptiv cu perspectiva funcțională asupra limbii, a cărei componentă principală o constituie raportarea la procesul de comunicare” – după cum ne încredința prefața la volumul I – Cuvântul.
Din această perspectivă s-au impus, ca unități de bază ale limbii, cuvântul (care aparține atât sistemului lingvistic, cât și actului discursiv) și enunțul (unitatea de bază a comunicării).
Oferind o descriere actualizată a evoluției limbii și a cercetării gramaticale din ultimele decenii, cele două volume ale Gramaticii Academiei din 2005 constituia„un temei și un imbold de înnoire a predării (gramaticii) limbii române în școală, în sensul înțelegerii organizării limbii și a mecanismelor de utilizare a sistemului în procesul de comunicare”.
Gramatica de bază a limbii române din 2010 simplifică acest demers, dar nimeni nu s-a sinchisit până acum să modernizeze însușirea limbii materne, eșalonând cunoștințele concentric, de la clasa a II-a până la clasa a XII-a, în funcție de particularitățile de vârstă ale elevilor. Gramatica limbii române pentru gimnaziu apărută în 2019 în coordonarea Gabrielei Pană Dindelegan „nu este un manual școlar și nu se substituie manualelor școlare”, dar „poate constitui un auxiliar pentru elevi și profesori în aprofundarea cunoștințelor de gramatică pentru clasele gimnaziale”. Copiii sunt astfel obligați să se chinuie în continuare, ca Trăsnea din Amintirile lui Creangă, cu învățarea unor noțiuni și reguli depășite de mult, ceea ce poate duce la o respingere a însăși învățării.
Heliocentrismul lui Copernic și Gramaticile Academiei Române
„Limba este întâiul mare poem al unui neam” – spunea Lucian Blaga.Este tezaurul prin care neamul își recunoaște propria-i ființă și prin care moștenește averea intelectuală și istorică a strămoșilor săi. Acest tezaur este însușit de membrii comunității ținând cont de inegalitățile dintre: 1/ cultura lingvistică elaborată la nivel academic și cunoștințele despre limbă considerate util a fi transmise; 2/ cunoștințele considerate util a fi transmise și cele încorporate efectiv în lucrări destinate tuturor; 3/ cunoștinețele destinate tuturor și cele considerate util a fi transmise elevilor; 4/ cunoștințele prevăzute în programele școlare și cele cuprinse în manuale; 5/ cunoștințele cuprinse în manuale și cunoștințele însușite efectiv de elevi.
Unul dintre cei mai mari astronomi ai Antichității a fost Ptolemeu (cca 90 – 168 era creștină). Principala sa operă Megale Syntaxis este o sinteză a cunoștințelor de astronomie din epoca sa, bazate pe sistemul geocentric al lumii (Soarele se deplasează în jurul Pământului, care este fix), teorie care a dominat tot Evul Mediu fără ca cineva să sufere din cauza acestui neadevăr,așa cum nimeni n-a murit pentru că a învățat în școală că vocabula cel este articol demonstrativ sau adjectival și nu pronume/adjectiv demonstrativ semiindependent cum este interpretat astăzi în unele situații.
Cel care a fundamentat primul teoria heliocentrică a sistemului nostru planetar (mișcarea planetelor în jurul Soarelui) este astronomul polonez Copernic (1473-1543), răsturnând adevărul lui Ptolemeu abia după aproape 1400 de ani. Teoria sa a fost însă pusă la index de Inchiziție 200 de ani, până la începutul secolului XIX.
Ceea ce s-a petrecut în timp cu teoriile privind sistemul planetar din care facem parte s-a întâmplat și cu studiile despre limbă: Gramatica Academiei din 2005 a restructurat sistemul de funcționare a limbii române într-o cu totul altă organizare, fără a renunța la vreunul din elementele ei constitutive: părțile de vorbire au devenit clase lexico-gramaticale, cuvântul nu mai este studiat separat din punct de vedere morfologic și sintactic, ci, dintr-o perspectivă morfosintactică, sub aspect flexionar, sintactic și semantic. Clasele lexico-gramaticale și grupurile sintactice sunt astfel urmărite în același timp, atât ca organizare internă, cât și ca trăsături flexionare ale centrelor de grup.
Efectele cantonării cu încăpățânare în regulile uneori anacronice ale studierii limbii române se pot constata foarte ușor în scrierea unei secvențe de enunț, uneori de oameni cu multă carte, în diferite feluri, niciuna corectă: „în timpul celui de-al Doilea Război mondial...”, „în timpul celui De al Doilea Război mondial....”, „în timpul celui de al doilea Război Mondial”etc.
Potrivit gramaticii care se învață în școală, cel din secvența de enunț de mai sus este articol demonstrativ, iar al este articol posesiv/genitival în componența unui numeral ordinal. Scrierea cu literă mică a cuvântului al era recomandată în mod greșit de DOOM2.
În ultima versiune a Gramaticii Academiei, cuvintelecel și al nu mai sunt articole, ci pronume sau adjective pronominale.Celeste, în umele cazuri, pronume/adjectiv demonstrativ semiindependent, care necesită prezența unei compliniri (nu poate apărea singur) și are funcția sintactică de determinant al grupului nominal citat. Aleste formant obligatoriu al numeralului ordinal, formează deci o unitate morfosintactică cu doilea. În structura [demonstrativ semiindependent + de + numeral ordinal cu valoare de adjectiv], cuvîntul deeste total delexicalizat (nu are sens) și nu impune numeralului pe care îl precedă cazul acuzativ. De aceea, în acest context, de nu este cap al unui grup prepozițional, singura sa funcție sintactică fiind aceea de conector cerut de numeralul ordinal cu valoare de adjectiv.
Forma corectă a grafiei grupului nominal luat ca exemplu este deci Cel de Al Doilea Război Mondial, indiferent de locul pe care îl ocupă într-un enunț: „Cel de Al Doilea Război Mondial a avut multiple și profunde urmări”; „În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial, țara noastră a luptat și pe frontul din Est, și pe cel din Vest”.Când numeralul ordinal este exprimat prin cifre romane, al se scrie cu literă mică: „La Cel de al XX-lea Congres al PCUS, Hrușciov a demascat fărădelegile lui Stalin”.
Derularea acestui proces s-a oprit însă pe la mijloc. Dacă în lucrările elevilor mai găsim formulări de tipul „Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra sa” ori „Manole a pus-o pe Ana la zid și a început s-o lucreze” nu ne gândim niciun moment că acestea ar fi cauzate de ignorarea noii abordări a gramaticii de către diriguitorii învățământului.
Schimbări în gramatica de bază după numai cinci ani
Dacă studiul gramaticii tradiționale era înlesnit de numeroase alte lucrări, cum ar fi Sinteze de limba română (1984) și Gramatica pentru toți (1986), ca să cităm doar două dintr-o bibliografie mult mai largă, noile gramatici sunt cam singurele, fără sprijinul unei gramatici pentru toți. Mai mult decât atât, așa cum teoria lui Copernic a fost corectată ulterior prin recunoașterea deplasării sistemului solar odată cu Calea Lactee, tot așa clasele lexico-gramaticale (fostele părți de vorbire) au fost conturate altfel după numai cinci ani: dacă în GALR3numeralul este cardinal, ordinal, colectiv, multiplicativ, fracționar, distributiv și adverbial, în Gramatica de bază a limbii române (GBLR), elaborată și editată de același Institut de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din subordinea Academiei Române, dar într-o altă coordonare științifică, este doar de două feluri: cardinal și ordinal, celelalte subclase fiind „vărsate” la alte clase sau subclase lexico-gramaticale: numeralul fracționar (jumătate, treime, sfert) la substantiv, cel multiplicativ (îndoit, dublu, triplu) la adjectiv sau adverb, adverbialul (o dată, de două ori) la adverb, distributivul (câte doi/două, de câte zece ani) la numeralul cardinal, iar numeralul colectiv (ambele, amândoi, tuspatru) la pronumele independente globalizante, fiecare având individualitatea lor morfologică, sintactică și funțional-semantică.
Volumul al II-lea al Gramaticii Academiei din 2005, intitulat Enunțul, este un tom de peste 1.000 de pagini, imposibil de prezentat în întregime ca noutate. Semnalăm doar faptul că terminologia folosită, fără a fi rebarbativă, este supusă înnoirii ca urmare a evoluției teoretice a lingvisticii.
Spre deosebire de cuvânt, tratat în primul volum, enunțul nu aparține sistemului lingvistic, ci actului comunicării. Ca unitate de bază a acesteia, enunțul este o secvență fonică asociată cu o semnificație. Mai exact spus, așa cum este prezentat în Gramatica de bază a limbii române din 2010, enunțul este o comunicare verbală structurată gramatical în jurul unui predicat al enunțării.
Ca centru al enunțului, predicatul enunțării se caracterizează prin trăsăturile predicativității (auxiliare și sufixe gramaticale pentru mod și timp, desinențe pentru persoană și număr). Acest tip de predicat este echivalentul predicatului din gramaticile tradiționale. Există însă și unpredicat sintactico-semantic, care reprezintă centrul oricărui grup sintactic capabil să-și atragă complemente. Predicatul enunțării și cel sintactico-semantic coincid atunci când sunt realizate prin forme verbale finite sau prin adverbe predicative.
În raport cu enunțul, al cărui predicat este exprimat întotdeauna printr-o formă verbală la un mod personal, propoziția este o comunicare cu o predicație sintactică asigurată de o formă verbală finită (la un mod personal) sau non-finită (la un mod nepersonal). Altfel spus, în exemplele 1/ „toți merg la mare” și 2/ „mergând toți la mare” avem două propoziții, dintre care doar prima este și un enunț, deoarece are o predicație sintactică și a enunțării exprimată printr-o formă verbală finită (la un mod personal), a doua având doar predicație sintactică, exprimată printr-o formă verbală non-finită (gerunziu).
Despre predicatul compus sau complex au vorbit cu mult înainte lingviștii ieșeni, iar academicianul Ion Coteanu în cel puțin două din lucrările sale.Noile gramatici rezolvă în sfârșit și această problemă niciodată tratată adecvat în gramaticile tradiționale.
În funcție de structura sa, predicatul enunțării realizat prin verb poate fi simplu sau complex. Dacă morfemele predicativității (auxiliare, sufixe, desinențe) sunt atașate direct verbului avem predicatul simplu al enunțării („Elevul recită o poezie”). Predicatul complex este format dintr-un verb principal care poartă predicația semantică și un operator verbal aspectual, modal, pasiv sau copulativ, căruia i se atașează mărcile de flexiune („Ion poate citi o carte”, unde poate citi este predicat complex al enunțării, alcătuit din operatorul modal poate și verbul citi – complement direct al operatorului modal, o carte fiind complement direct al predicatului).
Față de tradiția gramaticală, predicatul nominal se include în clasa mai largă a predicatului complex și se tratează alături de alte tipuri de predicate complexe a căror structură internă este analizabilă. Exemplu: „Ion poate continua să fie exigent”, unde predicatul complex al enunțării este alcătuit din operatorul modal poate, operatorul aspectual continua, care este complement direct al operatorului modal, operatorul copulativ să fie, care este complement direct al operatorului aspectual și numele predicativ exigent.
Conectorii sunt elemente lingvistice caracterizate prin sensul lor abstract și prin lipsa flexiunii (sunt invariabili și îndeplinesc diferite roluri sintactice).În clasa conectorilor se includ prepozițiile, conjuncțiile și elementele relative (pronume, adjective pronominale, adverbe). Conectorii sintactici asigură coeziunea grupurilor sintactice și ierarhizarea constituienților în interiorul acestor grupuri, în timp ce conectorii pragmatici stabilesc legături între componentele comunicării.
Folosirea virgulei ca semn de punctuație poate fi imperativă (se pune obligatoriu), prohibitivă (nu se pune deloc) sau facultativă (la latitudinea celui care scrie). Orice vorbitor în română de cultură medie ar trebui să știe că înainte de conjuncțiile dar, iar, ci, deci se pune obligatoriu virgulă. Conjuncţia însă nu se pune niciodată între virgule când este în interiorul propoziţiei („Recomandările noastre nu au avut însă niciun rezultat” şi nu „Recomandările noastre nu au avut, însă, niciun rezultat”). Supărătoare este şi folosirea locuţiunii adverbiale ca şi, care are funcţie comparativă, însemnând la fel ca („Băiatul era, ca şi tatăl său, un impertinent”) în locul adverbului de comparaţie ca(„Ca şi mod de exprimare era un incult” în loc de „Ca mod de exprimare era un incult”).
Fără semnele diacritice, limba română scrisă e alta decât cea vorbită
Deși româna este considerată o limbă romanică, alături de italiană, franceză, spaniolă, portugheză, în scriere s‑a folosit, timp de patru secole, alfabetul chirilic, slavona fiind limba de culturăîn partea răsăriteană a Europei. De aceea primele monumente literare româneşti au fost scrise cu alfabetul chirilic, până la alfabetul latin folosind o vreme unul de tranziţie.
Forma reproducerii grafice a cuvintelor a devenit subiect de dezbateri şi nemulţumiri încă de la începutul secolului XIX, proces care continuă şi astăzi. Bătălia s-a dat (şi se mai dă) între lingviştii care susţineau scrierea etimologică, cât mai aproape de forma etimonului latinesc, slav sau de altă proveniență şi cei care pledau pentru o scriere fonetică. Alfabetul latin a fost introdus oficial în 1860, normele academice de scriere devenind obligatorii în 1881. După reformele ortografice din 1904 şi 1932, Academia simplifică ortografia limbii române în 1953, introducând scrierea cu î (din i) şi sînt în toate cuvintele (din 1965 – cu excepţia familiei lexicale a cuvântului România). În 1993 se revine la scrierea cu â(din a) şi, după caz, î (din i),precum și la sunt. Odată cu trecerea la scrierea în format electronic, limba română începe să fie desfigurată până la pierderea identităţii prin nefolosirea semnelor diacritice.
Folosirea semnelor diacritice în scrierea limbii române nu este un moft. Lipsa lor face din limba noastră una străină, de neînţeles atât pentru cei care o vorbesc, cât şi pentru europenii cu care suntem tot mai mult în contact direct. Iată ce iese din două versuri pe care copiii le învaţă din momentul în care încep să lege cuvintele în propoziţii: „Catelus cu parul cret / Fura rata din cotet” sau dintr-un anunţ la un magazin angro: „Avem sarma ghimpata la sul” pentru sârmă ghimpată.
Până nu demult, cei care voiau să scrie la computer un ă, â/î, ş sau ţ nu puteau din motive tehnice. Obişnuindu-se cu o astfel de scriere, astăzi, când furnizorii internaţionali de software şi-au adaptat sistemele la caracterele alfabetului românesc, mulţi utilizatori de computere o ţin, din comoditate, tot „pe vechi”, justificându-se lamentabil: într-o Românie în care toate sunt pe „dos”, scrierea în format electronic „merge şi aşa”. Iar cei care îşi trimit mesaje pe Messenger, în majoritatea lor tineri, au ajuns să scrie într-un limbaj aproape încifrat, specific internetului, cu sh în loc de ş, tz în loc de ț sau chiar k în locul adverbului de comparație ca: „Te portzi k o tzatza, draga, fii shi tu mai deshteapta”.
Cum să nu-şi maltrateze limba maternă dacă ditamai magistrații de la CSM îşi scriu în mesaje 4pezi în loc de patrupezi, iar niște posturi de televiziune tot afişează seara Petrecere k'n lumea copiilor sau xTra Factor (extra Factor), iUmor (Ai umor), cooltura, agricool etc.fără ca cineva să-i sancţioneze pentru distrugerea celui mai important bun naţional.
Cu toate că adaptarea calculatoarelor la caracterele alfabetului românesc s-a făcut de către producătorii de software încă din 2001, sarabanda maltratării limbii române continuă.
Reforme ortografice pe temeiuri ştiinţifice şi extralingvistice
Ultima reformă radicală a fost cea din 1953, an în care Institutul de Lingvistică din București a publicat Mic dicționar ortografic. Atunci s-a generalizat scrierea cu î(din i) în toate situațiile, deși sunetul provenea din toate vocalele latinești (campus>cîmp, ventus>vînt, rivus>rîu, fontana>fîntînă, unquam> încă), principiul etimologic fiind imposibil de aplicat. La fel și cu formele flexionare ale verbului a fi (sînt, sîntem, sînteți), modificarea fiind justificată istoric și continuând o tradiție mai veche. Pe deasupra, oglindea și pronunțarea cea mai răspândită atât în trecut, cât și în zilele noastre. După 40 de ani, în 1993, Academia a hotărât revenirea la â(din a) șisunt, unii considerând că î(din i) este de influență slavă, impus în timpul ocupației sovietice, deși sunetul îl avem și în numeroase cuvinte de origine traco-dacă: brâu, brânză, fărâmă, mânz, rânză, sâmbure, șopârlă. Travaliul acesta între î(din i) și â(din a) a fost, desigur, de natură extralingvistică.
Obligația de a pune la îndemâna celor care utilizează ca mijloc de comunicare limba română (adolescenți și maturi de diferite profesii, unii câștigându-și existența din punerea cuvântului în pagină ori rostirea acestuia în public) un Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație actualizat, atractiv la lectură și ușor de mânuit ca volum revine Academiei Române, prin institutele sale de lingvistică.
Într-o epocă în care libertatea de expresie a îngăduit oricărui individ cu bani să înființeze un jurnal, o editură, un post de radio sau tv, fără ca produsul cultural respectiv lansat pe piață să treacă mai întâi pe sub ochii unei persoane cu pregătire filologică, comunicarea în limba română a intrat în criză. Din acest motiv, greșeli de scriere sau vorbire se întâlnesc în toată mass-media românească, atât în cea scrisă, cât și în exprimarea prezentatorilor de știri, a moderatorilor de emisiuni sau a invitaților/intervievaților, unii dintre aceștia având titluri universitare și doctorate. Și de aici, prin rostogolire, și în școală...
Norma lingvistică academică și uzul general al limbii
În domeniul limbii, prin normă se înțelege o regulă care trebuie respectată. Noțiunea de normă lingvistică sau de normare a limbii presupune de obicei o unitate de vederi în privința recomandărilor, cel puțin a celor referitoare la aspectele formale ale exprimării corecte. Lucrul acesta este foarte greu de realizat, specialiștii necăzând de acord întotdeauna asupra regulilor ce trebuie recomandate vorbitorilor unei limbi. În afară de aceasta, în orice limbă sunt mai multe variante, pentru care cei ce utilizează în comunicare idiomul respectiv optează în mod diferit. În această situație, la întrebarea Cum e corect? este greu să se dea un singur răspuns, limba fiind un fenomen viu. În plus, o personalitate marcantă – literară, politică sau științifică –, recunoscută ca atare de pături largi ale societății, poate crea un stil, un mod de exprimare însușit și de alții, așa cum s-a întâmplat cu limbajul poetic al lui Mihai Eminescu sau cel din scrierile sale politice, care au stat la baza limbii române standard vorbite astăzi și a limbii noastre literare.
În materie de corectitudine a folosirii cuvintelor nu avem deci reguli unice. Uneori și norma lingvistică recomandă o formă greșită aflată în uz, cum este anticameră, pentru că așa am împrumutat-o din italiană (anticamera) şi franceză (antichambre), deși anti- înseamnă contra, împotriva(antiterorist), prefixul cu sensul de înainte de fiind ante-(antevorbitor). Sunt însă cazuri când se impune norma lingvistică: verbul a detalia a înlocuit pe a detaila, considerându-se că primul s-a format de la detaliu(amănunt), preluat din italianul dettaglio şi nu de la verbul détailler din franceză. Alteori, forma recomandată de dicționare este cea impusă de uz. Este vorba de așa-zisele forme hipercorecte (greșeli din teama de a nu greși): mesadăîn loc de misadă (cum este etimonul grecesc) din teama de a nu greși ca în fimee în loc de femeie.
Flexiunea construcțiilor și a substantivelor cu formă latină
Primul pe care îl supunem atenției specialiștilor și publicului este substantivul compus mass-media, prescurtare a locuțiunii englezești mass communications media, care desemnează totalitatea mijloacelor și modalităților tehnice de informare și influențare a opiniei publice (radio, televiziune, presă, poștă, cinema, internet etc). Sintagma englezească este o structură lexico-gramaticală care în noile gramatici s-ar numi grup nominal având ca centru substantivul media, ceilalți doi termeni (mass și communications) fiind constituienți ai grupului, legați sintactic și semantic de acesta.
În DOOM1 din 1982, mass-media era înregistrat ca substantiv neutru, numai cu formă de plural, media fiind pluralul cuvântului latinmedium, care aici înseamnă mijloc. În DOOM2 din 2005, mass-media devine substantiv feminin la singular, cu flexiune: prin intermediul mass-mediei, pluralul substantivului care formează centrul grupului nominal fiind perceput de vorbitori ca singular și acceptat de Academie ca normă (substantiv masiv non-numărabil).
Nu același lucru s-a petrecut cu substantivul curriculum (în latinește scurtă alergare), absent în DOOM1, iar în DOOM2 înregistrat doar ca latinism, substantiv neutru, deși într-un Dicționar de pedagogie din 1979 apare (corect) și cu forma de plural curricula, formă pe care profesorii universitari o folosesc și astăzi când vorbesc despre programele școlare și conținuturile învățământului.
Ce s-a întâmplat între timp nu este greu de aflat pentru cei care se mai uită și prin alte cărți, nu numai în cele puse în brațe de Consiliul Național pentru Curriculum în 1998, odată cu reforma învățământului inițiată de Andrei Marga.Președintele acestui consiliu a fost un oarecare Alexandru Crișan, doctor în nu știu ce, care a împrumutat termenul din literatura de specialitate americană, la extinderea conceptului contribuind în 1902 pedagogul John Dewey, cu The child and curriculum(Copilul și curriculumul), redefinit în 1949 de R. W. Tyler în Basic Principles of Curriculum and Instruction (Principiile de bază ale curriculumului și instrucției). Am citat cele două titluri în original și în traducere pentru a se observa cât de ușor se integrează curriculum în enunțurile din engleză și cât de greoi (mai că îți scrântești limba!) forma articulată de singular în română, față de pluralul curricula, pe care vorbitorii îl declină la fel ca pe media(prin intermediul curriculei școlare).
Ce vreau să spun: dacă în literatura de specialitate nord-americană prin curriculum se înțelege programul de activități școlare în integralitatea sa (planuri de învățământ, programe școlare, manuale și metodici de predare, experiența de învățare a elevilor și evaluarea rezultatelor), de ce nu folosim pluralul curricula, perceput în tradiția românească tot integrator, dar la o formă de singular a cărei flexiune nu inhibă pe nimeni? DOOM3 apărut de curând rezolvă doar parțial problema, admițând și forma de plural curricula,dar numai atât, deși vorbitorii îl percep la singular („Autorii curriculei ar trebui să...”).
Câteva greșeli frecvente în scriere și vorbire
În limba română accentul nu este fix ca în franceză (unde stă întotdeauna pe ultima silabă) sau ca în maghiară (unde e așezat pe prima silabă a cuvântului), ci liber, în sensul că poate sta pe orice silabă. Din aceste motive, nu se pot da reguli stricte de accentuare, ci doar recomandări bazate pe principiul etimologic, tradițional-istoric sau dictate de uz, acestea din urmă impunându-se aproape întotdeauna. Academicianul Al. Graur, de exemplu, s-a chinuit 20 de ani să impună pronunțarea etimologică a cuvântului epocă cu accentul pe o, ca în francezul époque, de unde provine, dar n-a reușit, rămânând corectă forma cu accentul pe prima silabă.
O bună parte din cuvintele împrumutate din franceză sunt accentuate pe ultima silabă (adaptór, indicatór, predicatór, reformatór), dar și pe penultima (dóctor, inspéctor, léctor, véctor). Aveam însă și cuvinte cu ambele accentuări acceptate până acum (ántic – antíc, íntim – intím, profésor – profesór, tráfic – trafíc) în DOOM2, dar în noua ediție a dicționarului sunt admise ca literare doar formele cu accent pe penultima silabă. În alte cazuri, se acceptă accentuarea pe silaba finală (caractér, fenomén, matúr, simból și nu carácter, fenómen, mátur, símbol).
Încălcarea normelor ortografice și de punctuație nu se face însă numai din cauza gramaticii tradiționale învățate, ci și din necunoașterea formelor corecte impuse de lucrările normative în vigoare. Foarte mulți oameni, îndeosebi cei din presă, scriu a propos, vis-a-vis (ambele cazuri fără accent pe a – corect à), en gros, reprezentanții mass-media, ministrul de Externe, în loc de apropo, vizavi, angro (adverb și substantiv – Am vizitat toate angrourile), reprezentanții mass-mediei, ministrul de externe, forme recomandate ca fiind corecte de trei decenii.
Întrucât de asemenea greșeli ne vom ocupa în partea a doua a materialului, ne oprim doar asupra sintagmei ministru de externe care se scrie cu e mic, din punct de vedere gramatical ea fiind similară tuturor celorlalte denumiri de funcții sau evenimente care nu sunt nume proprii: director de școală, președinte de asociație, examen de capacitate, examen de bacalaureat, mecanic de locomotivă etc.Substantivele comune se scriu cu literă mare doar atunci când se folosește eliptic denumirea instituției: secretar de stat la Externe, student la Litere sau în documentele semnate de miniștri: Ministrul Educației Naționale, Sorin Câmpeanu.
Dintre numeroasele cazuri de utilizare a cratimei, semnalăm aici doar câteva. 1/ Redarea rostirii într-o singură silabă a două cuvinte conjuncte: i-a spus, l-a dus, s-au certat, de-o clipă.Se știe că atunci când desparte, acest semn ortografic de fapt unește. De aceea nu este corectă scrierea separată la capăt de rând a unei singure litere (i-, l-, s-) și celălalt cuvânt cu care formează silaba la începutul rândului următor. Pentru a se evita eventualele greșeli produse de calculator, este suficient să ne uităm mai atent pe marginea din dreapta a textelor transpuse în pagină electronic și să le corectăm. 2/ Redarea structurii lexicale a cuvintelor compuse delimitând termenii acestora: floarea-soarelui,viță-de-vie,redactor-șef,prim-ministru,astă-iarnă,cuvânt-înainte (=prefață),haida-de, la care se adaugă de-acum și altele.
Amintim și folosirea greșită a semnelor citării (ghilimelele), adică a celor englezești (“…..”) în locul celor românești („…..”). Aspectul acesta devine supărător în publicațiile care utilizează ghilimelele cum le vine la îndemână, uneori diferit chiar în același text, în timp ce în paginile naționale, culese la centru de către altcineva, se scrie, de regulă, corect.
Profesor Valeriu Anghel
Profesorul Valeriu Anghel este colaborator al Ziarului de Vrancea
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
