Analiza profesorului vrâncean Costică Neagu în Ziarul de Vrancea: Din nou despre... România Educată! (3)
Cuvântul „școală” provine din limba latină (schola), derivat și el din grecescul scholeion>scholḗ, care la început, însemna ,,răgaz după muncă” sau timp liber.
Prin această evoluție semantică trebuie să înțelegem că după muncă, adulții își învățau copiii cum să vâneze, cum să pescuiască sau să ,,domesticească” animalele și plantele: măr pădureț – măr domnesc sau altoit. De aici a apărut și vorba românească plină de adevăr: ,,Școala face omul om și altoiul, pomul pom”.
Școala a apărut odată cu societatea umană, dezvoltându-se un învățământ oral și un învățământ scris, dintr-o necesitate absolută, omul fiind singura vietate de pe Pământ cu cea mai ,,lungă copilărie”. Dacă celelalte vietăți se pot hrăni imediat sau la un timp foarte scurt și pot supraviețui, ,,puiul” de om are nevoie ani de zile de îngrijirea adultului, altfel nu trăiește.
Cu toate declarațiile de fațadă pe care le fac guvernanții noștri când vorbesc de reformarea școlii românești, se observă o tot mai mare insatisfacție privind eficiența actului instructiv-educativ al procesului de învățământ. Toate aceste ,,scăderi”, ne spune Mehedinți, se întâmplă pentru că omul de-a lungul secolelor s-a îndepărtat de școala sănătoasă a muncii și s-a îndreptat către ,,școala bolnavă”, a cărții.
Ca să înțelegem toate mecanismele educației trebuie să delimităm precis factorii cei mai interesați de instrucția și educația copiilor, tinerilor și chiar a adulților:familia, școala,comunitatea.
a). Familia este primul și cel mai important factor interesat de creșterea și educația copilului. Familia asigură supraviețuirea copilului din momentul nașterii și până la maturitate, familia îi formează primele competențe (limbajul articulat, vorbirea, îmbrăcămintea, circulația, hrana, cunoașterea și folosirea unor unelte simple etc.), familia dă copiluluiprimele cunoștințe de comportament și de integrare în societate. Familia asigură continuitatea generațiilor, familia formează și cultivă primele sentimente de empatie care asigură integrarea în societate...Familia însăși este prima formă de organizare socială a omului: ,,Copii puțini, copii răi, bicisnici; copii mulți, copii buni”...!
Din această perspectivă, statul care își asumă în exclusivitate educația, îndepărtează și chiar jignește atunci când spune că familia este ,,beneficiarul secundar” al educației. Familia este partenerul cel mai interesat de educația copilului, nu beneficiar. Pentru acest motiv, statul ar trebui să înceapă cu începutul, adică să facă din familie un partener real în procesul educației, un partener care să înțeleagă mecanismele pedagogice și didactice ale educației, un partener cu care să se sfătuiască atunci când propune anumite reforme sau politici educaționale.
b). Comunitatea.Astăzi asistăm la o multitudine de inițiative în domeniul educativ fapt pentru care nu este ușor să concluzionăm asupra sensurilor acestei evoluții.
Pe de o parte este vorba de luareaîn responsabilitate a educației de către stat, vis-à-vis de acțiunile educative locale mai variate şi mai ambițioase ca în trecut, dar care rămân dependente de orientările politice şi de cadrele de reglementare definite la scară națională.
În fapt, comunitățile locale şi puterea politică ce li se asociază au jucat încă de mult un rol decisiv în dezvoltarea școlarizării.
Studiind educația comunitară, nu putem lăsa deoparte raporturile dintre individ şi celulele primare cărora el le aparține, nici intre aceste celule şi stat sau factorii de putere.
Educația în calitate de transmitere, inculcare şi socializare, se situează in centrul vieţii colective ca ,,fenomen social total”.
Se pune astfel problema dreptului familiei, al statului şi al altor instanţe de a interveni in dezvoltarea copilului. Trebuie deci să ținem cont de faptul ca educația copiilor, a tinerilor, a tuturor cetățenilor reprezintă nu numai responsabilitatea instituțiilor tradiționale (stat, familie, școală), ci şi a administrației locale, a asociaţiilor, a organismelor culturale, a întreprinderilor cu caracter educativ și a tuturor categoriilor sociale.
Trebuie, așadar, să încurajăm formarea unor agenți non-școlari ai educației și întărirea țesăturii asociative.
Comunitatea va fi educativă atunci când va recunoaște și va dezvolta, în afara funcțiilor tradiționale – economice, sociale, politice şi prestări de servicii –,ofuncție educativă, în sensul că își va asuma o intenționalitate şi o responsabilitate vis-à-vis de formarea, promovarea și dezvoltarea tuturor locuitorilor săi, începând cu copiii şi cu tinerii.
În acest sens, pe măsura apropierii dintre şcoalăşi comunitate, se constituie noi obiecte de învăţământ, clasa este puternic remodelată, nivelul instituţiei şcolare, iese la suprafaţă cu o vigoare incontestabila, studiul raporturilor dintre şcoalăşi comunitate ia contururi din ce în ce mai precise.
Se impune, în acest sens şi din această perspectivă, să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra conceptelor: comunitate, şcoală, politici educaţionale.
Comunitatea educativă în accepțiune largă, indică, pe de o parte faptul de a fi comun mai multor lucruri sau ființe, iar pe de altă parte totalitatea celor care trăiesc în acelaşi loc şi au aceleaşi obiceiuri, norme de viaţă– colectivitate. De asemenea, comunitatea poate fi definităşi ca un grup social având caracteristici şi interese comune, constituindu-se ca un ansamblu de locuitori din același loc sau din același stat.
Noţiunea de ,,comunitate educativă” reprezintă un model de organizare, inspirat din alte domenii de activitate (comunitatea religioasă, comunitatea unor categorii profesionale, comunitatea studențească etc.).
Instituționalizarea comunității educative presupune adoptarea unor formule manageriale flexibile, capabile să atragă noi resurse pedagogice necesare pentru realizarea obiectivelor şcolii în raport cu cerinţele de dezvoltare ale societăţii. Şcoala însăşi dobândeşte astfel, în plan extern, ,,un sens al comunităţii educative locale”, iar în plan intern, ,,un climat favorabil învăţării vieţii civice şi democratice”.
Prin această acest procedeu se urmărește asigurarea complementarității celor doua medii pedagogice (școală - familie), care poate fi proiectată şi realizată prin valorificarea următoarelor principii metodologice:
1) principiul coerenţei celor două tipuri de acţiuni educaţionale (acţiunea educaţională a şcolii – acţiunea educaţională a familiei);
2) principiul unităţii exigenţelor pedagogice angajate, în egală măsură, faţă de subiectul şi de obiectul educaţiei, atât în cadrul şcolii cât şi în cadrul familiei;
3) principiul similitudinii punctelor de vedere pedagogice asumate in legătură cu perfecționarea permanentă a acțiunilor educaționale declanșate în școală și în familie;
4) principiul deschiderii activității pedagogice proiectată şi realizată în şcoală, respectiv în familie, față de familie, respectiv faţă de şcoală;
5) principiul orientării specifice a sarcinilor pedagogice ale şcolii şi ale familiei în raport de vârsta elevului şi de dimensiunile (intelectuale, morale, tehnologice, estetice, fizice) şi formele (formale, nonformale, informale) de educaţie şi de instruire angajate in mod direct şi indirect.
c). Școala este al treilea pilon al educației, dar nu cel din urmă. În privința interesului real pentru educație, școala ocupă un rol secund, așa cum reiese și din sensul originar (răgaz după muncă), dar în privința menirii ei, școala ocupă locul de frunte.Școala dispune de specialiști (educatoare, învățători, profesori, consilieri etc.), pe diferitele niveluri de formare, capabili să coaguleze eforturile întregii societăți în realizarea tuturor laturilor educației: intelectuală, moral-civică, estetică, fizică și profesională.
Importanța școlii în educație crește proporțional cu vârsta educatului.
Paralel cu delimitarea și nuanțarea valorilor și a competențelor pe care le transmite și le cultivă școala, dar și cu asumarea responsabilității de către stat a educației (învățământ de stat, învățământ privat), s-a produs un clivaj între familie, școală și comunitate, fiecare arogându-și drepturi de a interveni cât mai mult în viața copiilor și tinerilor.
În aceste condiții trebuie să ţinem cont de faptul ca educaţia copiilor, a tinerilor, a tuturor cetăţenilor reprezintă nu numai responsabilitatea instituţiilor tradiţionale (stat, familie, şcoală), ci şi a administraţiei locale, a asociaţiilor, a organismelor culturale, a întreprinderilor cu caracter educativ şi a tuturor categoriilor sociale. Trebuie, așadar, să se încurajeze formarea unor agenţi ai educaţiei non-şcolari şi întărirea ţesăturii asociative.
Şcoala este locul unde, odată cu transmiterea ştiinţei se formează emanciparea copilului. Această emancipare este o problemă de respect.
Respectul pe care îl datorăm copilului este de a-l trata nu ca pe un adult în miniatură ci ca pe o persoana în devenire, în formare, ca pe o persoană dispunând de un anumit potențial care permite accederea la statutul de adult, dar care nu este încă autonomă. Trebuie să-i respectăm acest drept, să-i dăm copilului posibilitatea de a se deveni adult.
Şcoala trebuie să permită elevului să-şi construiască o capacitate de judecată. Pentru a accede la autonomie, copilul sau tânărul trebuie mai întâi să învețe să gândească –prin el însuşişi pentru el însuşi.
Emanciparea, socializarea şiachiziţia de cunoştinţe sunt trei funcții ale școlii care nu pot fi disociate.
Credem că acest sentiment de insatisfacție manifestat față de școala românească de azi derivă din această ruptură dintre stat, școală, familie și comunitate, fapt care se traduce printr-un ,,dialog al surzilor”, în care ,,nu știe stânga ce face dreapta”.
O ultimă întrebare: Ce știu dascălii noștri despre Legea învățământului, ce știu părinții, comunitățile sau chiar instituțiile care au competențe în domeniul instrucției și educației??!
Dacă cineva – dascăl, părinte, organ comunitar, interesat sau răspunzător de educație – știe ceva despre noua Lege a învățământului aprobată zilele trecute în Parlament, să ne spună și nouă punctele tari/slabe, pentru a încerca să lămurim unul dintre cele mai importante concepte care guvernează educația zilelor noastre: timpul școlii (definire, durată, importanță etc.), pe adresa de email: cneagu_negrilești@Yahoo.com, în termen de 30 de zile de la apariția în ZdV.
Mesajele pot fi semnate sau anonime. Vă mulțumim!
Vom reveni!
Costică NEAGU
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
Foto | Mânuţele noastre salvează planeta. Şcoala Gimnazială „Emil Atanasiu” Garoafa în „Săptămâna verde”
De același autor
