[1] Nicolae Iorga, România cum era până la 1918, vol. II, Moldova şi Dobrogea, Ediţie îngrijită de Lucian Cursaru, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 213-214.

[2] N. Petraşcu, Dimitrie C. Ollănescu (Ascanio), Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1926,  p. 11-12. 

[3] Ibidem, p. 12.

[4] Ibidem, p. 13.

[5] Ibidem.

Brătianu, despre care Ollănescu spunea mai târziu că era un om „straşnic de cinstit şi iubit de Sultanul mai mult decât toţi ambasadorii” [1].

Ollănescu-Ascanio s-a căsătorit cu Eugenia, fiica lui Constantin Strat – proprietar din Iaşi - şi a Pulheriei (născută Feştilă) Strat, „fiinţă drăguţă şi blândă, dar delicată ca sănătate” [2]. 

Dota constituită la căsătoria ei a fost de 20.000 de galbeni, din care, până în 1882 - când Constantin Strat şi-a scris testamentul -, Ascanio primise 4.000 de galbeni.

Din această căsătorie s-a născut o copilă, în anul 1878, Elena (Lilly), care, din nefericire, a moştenit sănătatea delicată a mamei, astfel încât, după doi ani de la căsătoria ei cu ataşatul de Legaţie, Alexandru Telemac (1909), s-a stins de boala de care murise şi mama ei în anul 1887.

Câtva timp după aceea, Ollănescu a fost numit, mai întâi, director şi, apoi, secretar general al Ministerului de Externe, având ca şef pe Ion Câmpineanu, fiul marelui patriot paşoptist Ioan Câmpineanu.

La 8 / 20 septembrie 1879 s-a adoptat Legea privind stabilirea noilor ranguri diplomatice ale reprezentanţilor români în străinătate. Şefii misiunilor diplomatice ale României în străinătate erau împărţiţi în trei clase: în clasa întâi intrau trimişii extraordinari şi miniştrii plenipotenţiari, în a doua, miniştrii retindenţi, iar în clasa a treia, însărcinaţii cu afaceri. La cel dintâi concurs de ataşat al Ministerului de Externe, în anul 1885, Nicolae Petraşcu s-a prezentat împreună cu Duiliu Zamfirescu. Preşedintele comisiei examinatoare a fost Ollănescu. În acel timp, şeful Direcţiei Politice a Ministerului de Externe era Alexandru Em. - Lahovary, al Direcţiei Consulare - I. Papiniu, şef al Arhivei - nuvelistul Nicolae D. Popescu, iar şeful Contabilităţii - Costache Eustaţiu [3].

În 1886, Ollănescu a fost trimis ca însărcinat cu Afaceri la Viena ( titularul Legaţiei  a fost Petre Mavrogheni între 28 ianuarie 1885 - 8 aprilie 1887). Relaţiile României cu Austro-Ungaria nu erau armonioase, dar Ollănescu „ştiu să se strecoare cu multă abilitate prin Balplatz şi avù de înregistrat chiar câteva succese serioase” [4].

La celebrul Burgtheater, în vara anului 1887, juca inegalabila Agatha Bârsescu, actriţă care şi-a făcut debutul pe scena teatrului românesc în piesa „Pe malul gârlei” scrisă de către Ollănescu-Ascanio.

Întors în 1887 în Bucureşti, Ollănescu s-a căsătorit a doua oară cu Maria Manu, născută Bâscoveanu „femeie frumoasă şi impozantă, căreia cunoscuţii îi ziceau „la pêche”, făcând aluzie la faţa ei ca piersica” [5]. La 31 ianuarie 1889,  Ascanio a fost numit ministru plenipotenţiar la Atena. Perioada petrecută la Atena a fost una liniştită, care i-a permis lui Ascanio să îşi continue preocupările literare.

Duiliu Zamfirescu, secretar II de Legaţie la Roma a fost transferat cu acelaşi grad la Legaţia română din Atena, începând cu 1 iunie 1892. Cei doi focşăneni s-au bucurat unul de compania celuilalt, până când Ollănescu a plecat în concediu cu soţia sa. Peste câteva luni Ollănescu s-a retras definitiv din diplomaţie (3 octombrie 1892, când guvernul elen a rupt relaţiile diplomatice cu România) în care intrase din 1876, întorcându-se la Bucureşti şi fixându-şi locuinţa în strada Popa Tatu, colţ cu strada Fântânei (azi strada Nuferilor). Pe aceeaşi stradă şi-a luat casă şi diplomatul, scriitorul şi criticul de artă Nicolae Petraşcu, retras şi el din diplomaţie, ceea ce le-a permis celor doi să nu mai aibă relaţii ierarhice,  de la superior la subaltern. Nu era săptămână să nu se vadă de două - trei ori, iar în vacanţă, când venea Duiliu Zamfirescu de la Roma, nu era aproape zi să nu se vadă toţi trei acasă la Ollănescu, unde prelungeau serata până la miezul nopţii.

Ollănescu-Ascanio a fost în două rânduri membru în Comitetul Teatrului Naţional din Bucureşti (1884-1888 şi 1897-1901) şi a avut, în acest fel, posibilitatea să cunoască îndeaproape pe marii actori ai timpului şi să le urmărească evoluţia scenică.

În întâlnirile lor aproape zilnice, Ollănescu şi Nicolae Petraşcu, discutau şi despre tarele societăţii româneşti şi remediile care puteau fi aduse spre a le îndrepta.

Ca urmare a acestor discuţii, Ollănescu şi-a propus să înfiinţeze prin anii 1893 - 1894 Cercul Amicilor Literaturii şi Artei Române  în intenţia sa de a încerca „să introducă, în straturile noastre mai de sus, gustul literilor şi artei naţionale, şi, în vieaţa scriitorilor şi artiştilor, o politeţă sau cel puţin o cuviinţă” [6].

 În câteva seri, Ollănescu şi Petraşcu au conceput Statutele Cercului şi Ollănescu-Ascanio le-a redactat. Apoi, a invitat la el acasă literaţi şi artişti, între care: Ion Luca Caragiale,  George Ionescu – Gion, Anghel Demetriescu, Ştefan Michăilescu, George Coşbuc, Gheorghe Bengescu – Dabija, Haralamb Lecca, Vasile D. Păun, arhitectul Ioan Mincu - focşănean de origine, pictorii Nicolae Grigorescu şi George Demetrescu Mirea, Eduard Wachmann, Ştefan Sihleanu, Nottara, doctorul Istrati, muzicantul George Ştefănescu, Grigore Păucescu, N. Mandrea, Novian, Grigore Tocilescu, inginerul N. Cucu, maiorul adjutant I. Istrati, fraţii doctorul şi pictorul Petraşcu ş.a. [7].

 Peste un an, s-a înfiinţat revista „Literatură şi Artă Română”, încredinţată lui Nicolae Petraşcu. Ea a apărut lunar, la Bucureşti, începând cu 25 noiembrie 1896, cu coperta desenată de Ioan Mincu şi cu un „Cuvânt începător” scris de către directorul ei, Nicolae Petraşcu.

Primul număr a publicat poezia „Reînvierea” de Ollănescu, nuvela lui Duiliu Zamfirescu „Cu bilet circular”, iar ca ilustraţii artistice apăreau bustul lui Alecsandri de sculptorul Ioan Georgescu, Mercur - panou decorativ - de George Demetrescu Mirea etc.

În revistă au publicat poezii şi Carmen Sylva, Theodor Şerbănescu, Ştefan O. Iosif, Dimitrie Anghel, Alexandru Vlahuţă, Dimitrie R. Rosetti, Haralamb  G. Lecca, Vasile Militaru, George Tutoveanu. Nume sonore au publicat proză: Nicolae Iorga – note de călătorie şi articole de istorie -, Grigore G. Tocilescu, Take Ionescu, Th. Florescu, Vasile Grigoroviţă, Adamescu, Gala Galaction, G. Dem Teodorescu, Pompiliu Eliad, Tafrali, Apostolescu ş. a.

Ea a reprodus lucrările artistice ale pictorilor Nicolae Grigorescu, Mirea şi Andreescu, ale sculptorilor Ioan Georgescu, Ştefan Popescu, Arthur Verona, Gheorghe Petraşcu, G. Vermon, Constantin Artachino, Ipolit Strâmbulescu şi alţii, precum şi compoziţiile muzicale ale lui George Enescu, George Ştefănescu, Dumitrescu.

Dar, mai presus de toate, revista a publicat, pentru întâia oară la noi, sute de vederi pitoreşti şi interesante din ţară, mănăstiri, cule, obiecte de muzeu, odăjdii româneşti care formează o colecţie impresionantă.

Prin paginile acestei reviste, Ollănescu - Ascanio a iniţiat adevărate bătălii pentru acordarea unor importante premii literare lui Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuţă sau Ştefan O. Iosif, prezintă rapoarte, în acest sens, la sesiuni ale Academiei Române, protestează atunci când aceştia sunt înlăturaţi de pe lista laureaţilor.

Ollănescu-Ascanio * a devenit membru al „Junimii” în anul 1878 - an în care au intrat în această societate literară şi Caragiale, Teodor T. Burada, T. Istrati, Gheorghe Scheletti, Constantin Constantiniu, V. Bosie, C. Dimitrescu – Iaşi şi Constantin Meissner. A colaborat constant la „Convorbiri literare” până în 1895; aici a publicat versuri originale, traduceri, proză, piese de teatru, articole, studii. În această perioadă a fost un apropiat al lui Titu Maiorescu şi a avut şansa să-l cunoască şi pe Mihai Eminescu.

În perioada 15 aprilie – 5 noiembrie 1900 urma să se organizeze, la Paris, Expoziţia Universală. Pentru o cât mai bună participare a ţării, s-a constituit Comisiunea Centrală Consultativă, formată din 428 de membri, personalităţi din toate domeniile de activitate: Petre Sebeşanu Aurelian, Grigore Antipa, Vintilă Brătianu, C. I. Brătianu, generalul Constantin Barozzi – şeful Statului Major, Petre P. Carp, Nicolae Cretzulescu – preşedintele Ateneului Român, Nicolae Grigorescu – pictor, Carol Göbl, Alexandru Marghiloman, Dimitrie Ollănescu – Ascanio – vicepreşedintele Academiei Române, Petru Poni, Grigore Ştefănescu, Grigore Tocilescu, Anghel Saligny – directorul general al C. F. R. ş. a. Regulamentul pentru participarea României la Expoziţiunea Universală din Paris de la 1900, a fost promulgat prin Înaltul Decret 1945 din 22 mai 1898. Conform art. 3, comisarul general era numit prin Decret Regal, funcţia fiind onorifică. Preşedintele Academiei Petru Poni a fost numit în acest post. Căzând guvernul Dimitrie A. Sturdza, Petru Poni şi-a dat demisia şi în Consiliul de Miniştri au fost discuţii aprinse pentru numirea comisarului general al Expoziţiei române. Unii l-au susţinut pe prinţul George Bibescu care trăise mai mult la Paris.

Până la urmă s-a impus propunerea lui Nicolae Fleva, ministrul Agriculturii şi Domeniilor, - „Tribunul”, cum îi spunea lumea - care l-a desemnat pe Ollănescu „fiindcă el se înălţase prin însuşirile lui” şi, probabil, pentru că era focşănean, ca şi ministrul.

Expoziţia română din 1900 a fost superioară celei din 1889 „în care abia am putut să facem faţă chiar printre naţiunile mici din Balcani”.  

În duminica în care s-au împărţit premiile, Ollănescu-Ascanio a fost „atât de radios fericit”, cum nu-l mai văzuse nimeni până atunci. Avea şi motive serioase, deoarece numai la clasa „produse agricole”, România a obţinut cinci mari premii, 85 medalii de aur, 76 de bronz etc., în total 311 recompense - adică cu 33 mai mult decât a obţinut în 1889 întreaga noastră expoziţie - pentru 328 expozanţi, adică 95 % dintre ei au fost medaliaţi. Grâul cel mai bogat în gluten din toate ţările lumii a fost grâul lui Petre Carp de la Ţibăneşti, recolta anului 1898, din care preşedintele Republicii Franceze, Emile Loubet „el însuşi agricultor, foarte impresionat, a luat o probă în buzunar”.

La cele 120 de clase ale Expoziţiei Universale de la Paris, din cei 2.146 de expozanţi ai României, 1.091 au obţinut 47 premii mari, 227 medalii de aur, 354 medalii de argint, 314 medalii de bronz şi 149 menţiuni onorabile.

Melodia „Unde eşti ?”, pe versurile lui Theodor Şerbănescu ajunsese atât de populară, încât la Expoziţia de la Paris „nu numai că era cerută de toţi străinii, dar profesorul Mago Ferrero, un compozitor brazilian, a găsit-o atât de originală şi atât de sentimentală, cuvinte şi muzică, că a tradus-o în spaniolă, făcând-o pentru 12 voci, punând-o şi păstrând-o ca o bucată de mare preţ în repertoriul său” [8].

Cunoscut în cercurile diplomatice europene, Ollănescu-Ascanio a fost invitat să ţină o conferinţă la Congresul Internaţional Diplomatic din Paris, unde a vorbit asupra „României de 50 de ani încoace”.

 Conferinţa, ţinută în limba franceză „avu foarte mare succes, şi el fu felicitat de toată lumea aceea diplomatică” [9].

În zilele următoare, Ollănescu a fost primit de către preşedintele Republicii Franceze Emile Loubet şi invitat, apoi „în câteva oteluri somptuóse ale nobleţei franceze, ca în acela al Prinţului Roland Bonaparte, Avenue d’Iena, unde era revărsată o profuzie de obiecte de artă şi o bibliotecă ştiinţifică, plus numeroase colecţiuni, toate într’un cadru de o vechime şi de un gust cu totul rar” [10].

Ca poet, Ollănescu-Ascanio a debutat în anul 1870 în „Foaia societăţii«Românismul»” cu un ciclu de „Doine”, în care brodează motive culte pe o canava populară.

Publicate mai întâi în diverse numere ale revistei „Literatură şi artă română”, poeziile de după culegerea de „Doine” vor apărea într-un volum abia în 1901, volum reunind creaţii realizate în răstimp de 20 de ani (1878-1898).

Ollănescu-Ascanio şi-a repartizat poeziile din unicul său volum („Poezii”, 1878-1898) în trei secţiuni: „Lirice”, „Eroice” şi „Satirice”. Debutul scenic a avut loc la 9 octombrie 1877, istorica zi a inaugurării Teatrului Naţional.

Nu era vorba de un debut ca dramaturg, ci de traducerea, împreună cu poetul Theodor Şerbănescu, a poemului dramatic, „Le rêve de Dochia” („Visul Dochiei”) de Frédéric Damé, poet dramatic tradus în versuri de Ollănescu.

Prima piesă originală a fost comedia într-un act „Pe malul gârlei”, apărută în „Convorbiri literare” din 1 octombrie 1878, sub titlul „Lupul şi barza”. Premiera comediei a avut loc pe scena Teatrului Naţional bucureştean, la 15 octombrie 1878.

Piesa a fost prezentată şi la Focşani, în ziua de 21 noiembrie 1913, cu prilejul inaugurării Teatrului Comunal „Maior Gheorghe Pastia” [11]. Alte comedii au fost: „Pribeagul” - jucată tot la Teatrul Naţional, în ziua de 8 ianuarie 1879 -, „Fanny” – întruchipată scenic tot la Teatrul Naţional, 16 octombrie 1885 -, „Primul bal” – premiera piesei a avut loc în stagiunea 1893 – 1894 la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Ollănescu-Ascanio a fost unul din nuveliştii înzestraţi de la sfârşitul secolului al XIX-lea: „Fata spânzuratului”, „Banul alb”, „Petre Cioclul”, „Burdumba”, „Isprava lui Pandur”, „Zile de ploaie”, „Gilla”.

Este autorul unui amplu studiu monografic intitulat „Teatrul la români”, în care face un istoric atât al teatrului popular, cât şi al celui cult.

Ollănescu-Ascanio a fost şi un înzestrat traducător al lui Horaţiu. A studiat la Paris cu specialişti recunoscuţi ai operei poetului latin. A intenţionat să traducă în întregime opera poetului Horaţiu, dar nu a reuşit decât să tălmăcească epistolele, odele şi epodele, două satire şi integral, pentru întâia oară la noi, „Arta poetică”.

Din literatura franceză, Ollănescu a tradus „Ruy Blas” de Victor Hugo. A mai tradus din Caius Valerius Catullus / Catul, François Coppée, Ivan Sergheevici Turgheniev, Multatuli.

Realizările lui din plan literar, au fost convingătoare pentru ca numele lui să se impună în cultura naţională şi să aibă recunoaşterea binemeritată [12].

Secţiunea literară a Academiei, în şedinţa din 27 martie 1892, a luat două decizii pe care urma să le supună plenului spre aprobare:

- constituirea biroului pentru anul 1892-1893, alegând preşedinte pe Gheorghe Sion şi vice-preşedinte pe Titu Maiorescu

- alegerea a doi membri corespondenţi în persoana dr. Gustav Weigand – cunoscut prin studiile sale asupra dialectului macedo - român – şi a lui D. C. Ollănescu ^[13].

În şedinţa XXV din 30 martie / 11 aprilie 1892, s-a citit procesul – verbal al şedinţei din    27 martie. În şedinţa XXVI din 31 martie / 12 aprilie s-a procedat la alegerea membrilor activi şi corespondenţi propuşi de către cele trei Secţiuni ale Academiei.

Dumitru C. Ollănescu a întrunit 18 voturi pentru şi 2 contra, fiind ales membru corespondent al Secţiunii literare ^[14]. În acel moment, era ministrul nostru plenipotenţiar la Atena.

În cadrul aceleiaşi şedinţe, Grigore G. Tocilescu a prezentat raportul Comisiei premiilor anuale. Una dintre propuneri îl viza pe Ollănescu pentru a i se acorda Premiul Năsturel-Herescu, în valoare de 4.000 lei pentru traducerea în versuri româneşti a scrierilor poetului Horaţiu:   „Ode, Epode, Carmen saeculare” şi „Ad Pisones”. Academicianul Nicolae Quintescu a apreciat că „traducerea dlui Ollănescu este un monument literar românesc; limba curată, eleganţa versurilor în care d-l Ollănescu a redat româneşte scrierile atât de greu de tradus ale lui Horaţiu, constituie merite pe care Academia este datoare să le recompenseze prin premiul ei”^[15]. La rândul său, Alexandru Roman, membru fondator al Societăţii Academice Române, s-a declarat convins „pe deplin de exactitatea traducerii dlui Ollănescu. Nici una din traducerile germane, pe care d-sa le cunoaşte, nu sunt aşa bine făcute ca aceasta românească” ^[16].

Supusă la vot, propunerea Comisiei de a se acorda lui Ollănescu premiul Năsturel-Herescu a fost aprobată cu 17 voturi pentru şi 2 contra ^[17].

În şedinţa din 9 martie 1893 a Secţiunii literare ţinută sub preşedinţia lui Titu Maiorescu s-a discutat la ordinea de zi alegerea a doi membri activi (titulari) în locurile vacante lăsate de către Vasile Alecsandri şi Gheorghe Sion. După mai multe discuţiuni şi propuneri de diferite persoane s-a optat pentru Anton Naum și Dumitru C. Ollănescu, fiecare obţinând unanimitatea sufragiilor membrilor prezenţi, respectiv 8 voturi.

Ca membru corespondent, Iosif Vulcan l-a propus pe Alexandru Vlahuţă, care, la rându-i, a obţinut tot opt voturi ^[18].

În şedinţa XV din 11 / 23 martie 1893 a Academiei, s-a procedat la alegerea membrilor activi propuşi de către Secţiuni.

Au fost aleşi membri în Secţiunea literară: Anton Naum – 17 voturi pentru, 5 contra din     22 votanţi; Dumitru C. Ollănescu – 18 voturi pentru, 4 contra din 22 votanţi. Ca membru corespondent român pentru Secţia literară a fost ales Alexandru Vlahuţă, care a întrunit 20 voturi pentru, 1 contra din 21 votanţi ^[19].

Dumitru C. Ollănescu, în şedinţa publică din 12 / 24 martie 1893, adresează Academiei următoarele cuvinte:

„«Domnilor şi prea onoraţi Colegi,

« Dati-mi voe să vin, cu inima plină de recunoş­cinţă, a Vĕ aduce mulţumirile cele mai călduróse pentru înalta onóre ce mi-aţi făcut chiemându-mĕ, pe mine modest lucrător, să iau scaun aci alături cu Dvóstre ilustri representanţi şi maestri ai cugetărei române.

« Intr’adevěr de anul trecut Academia a revěrsat cu prisos asupră-mi generositatea şi buna sa voinţă, cari nu au aseměnare decât dór cu indulgenţa ei cea mare cătră mine. Sȗnt cu atât mai fericit însă de aceste distincţiuni, cu cât socotesc, că ele nu se îndreptéză în deosebi meritelor persónei ori lucrării mele, ci sunt mai mult o pildă şi un îndemn dat tinerimei muncitóre, care iubeşte binele şi frumosul, dovedindu-i că uşile acestei templu sunt larg deschise tuturor şi că ospitalitatea se distribue aci cu aceeaş darnicíe celui smerit ca şi celui mai glorios.

«Óre vulturul, regele măreţ al spaţiului nu se urcă el pe aceeaş cale cu ciocârlia, pribéga cântăréţă, până la sóre ? ... Cei mari si cei mici odată intraţi aici au o singură ţintă: înfrăţirea prin muncă, iar idealul tuturor este înălţarea şi rĕspândirea cât mai luminósă şi mai depărtată a simţirii şi a limbei româneşci, căci cine îşi iubeşce şi-şi cinsteşce limba, îşi iubeşce şi cinsteşce néamul şi Patria.

«Încă odată, Domnilor şi prea onoraţi Colegi, din tot sufletul vĕ mulţumesc tuturor în deobşte şi fie-căruia in parte şi vĕ rog a fi deplin încredinţaţi, că mĕ voi silí să mĕ fac vrednic şi de acum inainte de acésta a Dvóstre încredere şi de atâta dragoste »” ^[20].

După această cuvântare, Dumitru C. Ollănescu a citit un elogiu în versuri intitulat              „La mormântul lui Alecsandri – Apologie” ^[21].

În şedinţa din 15 martie 1893, Ollănescu mărturiseşte că este hotărât să-şi facă discursul de recepţiune despre Alecsandri şi că speră să-l poată termina pentru sesiunea viitoare ^[22].

Programul şedinţei publice solemne a Academiei Române din 25 martie 1894, a fost următorul:

„Preşedinţia M. S. Regelui, asistat de A. S. R. Principele Ferdinand al României.

M. S. Regele, bine-voesce a deschide şedinţa, dând cuvântul d-lui D. C. Ollănescu.

D-l D. C. Ollănescu dă cetire discursului său de recepţiune despre: Vasile Alecsandri.

M. S. Regele bine – voesce a suspenda şedinţa.

M. S. Regele, la redeschiderea şedinţei, bine – voesce a da cuvântul d-lui I. C. Negruzzi.

D-l I. C. Negruzzi cetesce răspunsul său la discursul de recepţiune al d-lui                          D. C. Ollănescu”^[23].

Un asemenea eveniment nu putea trece neobservat în presa vremii:

„Sěptěmâna trecută, un alt membru nou, dl D. C. Ollanescu, a avut onórea d’a fi ascultat d’un public atât de mare şi mai cu sémă frumos, de care nu s’a mat věḑut in localul areopagului nostru literar. Până şi locul reservat pentru membri a fost imprejmuit de dame, care formau astfel ghirlanda cea mai incântătóre.

In mijlocul acestei ghirlande atrăgea privirea tu­turor o venerabilă matronă imbrăcată in negru, dna Paulina Alecsandri, neconsolabila văduvă a neuitatului nostru bard, vinită din lunca dela Mirceşci s’asculte panegiricul bine meritat ce avea să se rostéscă in me­moria soţului ei, in şedinţa solemnă a Academiei, pre­sidată de ênsuş regele Carol, in sala in fruntea căreia este aninat portretul marelui poet.

Simpaticul nostru coleg, dl D. C. Ollanescu, căruia cu plăcere i acordăm şi titlul de cel mai frumos aca­demician, făcênd panegiricul lui Vasile Alecsandri, ni-l presintà in tóte fasele vieţii sale, cu condeiul dibaciu al unui om de litere şi cu căldura unui ucenic care vine să vorbéscă de măestrul seu. Ênsuş poet şi autor dra­matic, ne făcù portretul literar al lui Alecsandri, cu nişte trăsături de o frumuseţe artistică şi intr’o românéscâ elegantă şi totuş simplă, incât îţi erá drag să-l tot asculţi.

A zugrăvit epoca in care a început să lucreze poetul; a analisat lucrările sale, incepênd dela primele sale incercări: nuvela « Buchetiera de Florenţa », poesia « Baba Clónţa » şi până la «Cântecul gintei latine » şi « Peneş Curcanul ». A vorbit de activitatea lui ca autor dramatic, care a culminat cu « Despot Vodă » şi « Fân­tâna Blandusiei ».

Din viéţa lui particulară a atins delicat primul seu amor, când « omul sfinţeşce ceea ce crede şi innalţă pân’ la dumneḑeire ceea ce iubeşce ». A făcut un tablou ademenitor al luncei din Mirceşci, farmecul căreia Alec­sandri i-a atribuit partea cea mai mare a talentului seu, unde séra la gura sobei « dedea drum gurei » şi deschi­dea sacul plin de poveşti şi unde serbătórea cea mai frumósă erá când sosiá prietenul seu Ion Ghica.

Calitatea de frunte a lui Alecsandri erá bunětatea; a fost bun soţ, bun tată şi mai cu sémă bunic.

In curênd vom publicá un fragment şi din acest discurs.

In numele Academiei i-a respuns dl Iacob Negruzzi, care prin acest respuns ş-a făcut totodată şi discursul de recepţiune.

A inceput prin nişte amintiri drăgălaşe din copi­lărie, când părintele seu Const. Negruzzi şi V. Alec­sandri petrecênd impreună, declamá poesii pentru cari Alecsandri il lăudá spunêndu-i că are să fie un artist mare ca Millo.

Accentuà influinţa lui Alecsandri şi ḑise, că toţi cei ce scriu astăḑi la noi frumos şi simplu, dela Alec­sandri au invěţat.

Apoi trecù la activitatea literară a recipiendarului * ca poet şi ca autor dramatic şi vorbì cu deosebit in­teres despre traducerea lui Horaţiu, intreprinsă de noul membru şi urmà:

« Şciu bine, că sȗnt şcoli moderne ce ş-au făcut aparinţa şi la noi, care condamnă studiul trecutului ca netrebuitor; care cred că poesia, precum artele in general, nu trebue să aibă drept obiect numai frumosul, ci alte scopuri practice, politice séu sociale. Ei vor poesía nu ca scop in sine, ci ca mijloc pentru dobândirea unor resultate la care aspiră; alţii iarăş, inrudiţi cu aceştia, descriu in aşá numite versuri decadenţe ceea ce e mai puţin frumos in viéţa nóstră şi in natură, pare c’ar voí anume să pună in relief părţile cele mai urîte ale omenimii. Negreşit că adepţĭi acestei şcoli nu vor găsí plăcere in traducerile din Horaţiu; dar să ne mângăiăm cu idea că fenomenele de acéstă natură sȗnt de puţină durată, repede trecětóre; in tot casul nu pot trăí mai mult decât implinirea dorinţilor séu prefacerea idei­lor unei generaţiuni: pe când elementul cel statornic, care a fost obiectul descrierii artiştilor şi poeţilor mari ai tuturor timpurilor, este interesant astăḑi şi va fi in­teresant şi mâne, căci se ţine de ceea ce e strîns legat cu ênsaş natura omenéscă. De aceea, pe când multe opere ale unor poeţi mai noi, chiar cu talent, nu trăesc adesea decât o epocă relativ scurtă, cei in adevěr geniali, ca Horaţiu, se cetesc cu plăcere chiar după un aşá lting şir de vécuri. Când poetul latin ne descríe frumuseţea naturei, când vorbeşce de scurţimea ei şi când — admirabil moralist ! — ne dă poveţe de pur­tare şi de inţelepciune, când tratéză de deşertăciunea măririlor umane séu de valórea caracterelor energice şi tari, tóte aceste sȗnt adevěrate astăḑi, cum au fost adevěrate odinióră » ^[24].

Discursul de recepţiune al lui Ollănescu a fost publicat în „Familia” – numerele 16 din      17 / 29 aprilie, 17 din 24 aprilie / 6 mai, 18 din 1 / 13 mai şi 19 din 8 / 20 mai 1894.

Biografia proaspătului membru activ al Academiei a apărut tot în revista „Familia”:

„D. C. Ollanescu

Academia Română in sesiunea sa generală din anul trecut a ales cinci membri noi in locurile vacante. Unul din aceştia este dl D. C. Ollanescu, bine cunoscut ca poet, ca autor dramatic  şi  ca traducător al lui Horaţiu.

Noul membru ş-a ţinut discursul de recepţiune in sesiunea anului curent cu un studiu despre Vasile Accesandri, din care tocmai publicăm un fragment mare.

Din incidentul acesta vinim să presintăm cetitorilor noştri portretul seu, in giurul căruia   drept cadră punem următórele schiţe biogra­fice:

S’a născut la 1849 in Focşani. A făcut studiile liceale la Bucureşci in liceul Sf. Sava, a luat bacalau­reatul la Iaşi in 1868; apoi a mers in Ger­mania, Francia şi Bel­gia unde a studiat dreptul obţinênd di­ploma de doctor utriusque juris; apoi literele, precum şi şciinţele politice şi administrative.

Intors in ţeră la 1873, servì câtva timp ca procuror de tribu­nal, apoi la 1876 intrà in serviciul diplomatic ca şef al divisiei politice in ministeriul de esterne, fiind ministru dl Nicolae Ionescu, colegul seu de aḑi in Academie.

In 1880 fu trimis prim secretar la legaţiunea din Constantinopole, unde remase ca insărcinat de afaceri, postul de ministru fiind vacant, până la 1883, când fu rechiemat la ministeriu in Bucureşci, pentru a ocupá postul de director al serviciului consular, contencios şi al convonţiunilor comerciale.

La 1884, dându-şi dimisiunea, fu ales deputat al colegiului ţěrănesc din districtul Putna.   La 1885 maiu fu numit inse secre­tar general al ministeriului afacerilor stră­ine, in care calitate fu trimis a gerá legaţiunea română din Viena, după incetarea din viétă a ministrului Mavrogheni, post ce ocupà după căderea guvernului liberal.

La 1890 fu numit trimis estraordinar şi ministru plenipotenţiar la Athena, post ce ocupă până aḑi, deşi relaţiunile diplomatice dintre România şi Grecia sȗnt încă suspendate.

El este decorat cu medalia Bene - Merenti de aur încă dela 1879, pentru scrierile  sale dramatice; cu « pal­mele » de oficer al instrucţiunii publice din Francia; e  co­mandor cu placă al ordinului Francisc Iosif şi Sf. Stanislas din Rusia; mare oficer al ordinului Coróna României;  comandor al Stelei României, al ordinului Leopold (Belgia), Osmanie (Turcia), oficer al ordinului Sf. Anna (Rusia); posedă crucea de fer a Trecerii Dunării (in ultimul resboiu ruso – româno – turc.) A fost de mai multe ori incoronat pentru traduceri in limba română a poesiilor provençale de associaţiunea Felibrilor din sudul Franciei.

E membru al Academiei poliglote italiane şi al Societăţii Literare Internaţionale din Paris; membru al Societăţii Geografice Române şi al Siloghului Literar din Athena.

Scrierile sale literare sȗnt:

«Ruy Blas » dramă de Victor Hugo, tradusă in versuri române şi de multe ori represintată cu mare succes in teatrele din România; « Oştenii noştri » comedie in 4 acte; «Visul Dochiei » apolog intr’un act in versuri impreună cu Th. Şerbănescu; «Doctorul Satului» comedie in 2 acte; « Pe malul gârlei », « Fanny », « Pribégul » comedii intr’un act in versuri; «După resboiu», « Primul bal » care s’a publicat in fóia nóstră, comedíi intr’un act in prosă; «La mormêntul poetului» apologíe in versuri, asemenea publicată in fóia nóstră. Tóte aceste jucate cu mult succes pe scena Teatrului Naţional din Bucureşci.

A făcut traduceri in versuri rimate române a Odelor, Epodelor, Carmen Saeculare şi Arta Poetica ale lui Horaţiu, operă incoronată cu premiul Năsturel - Herescu de Academia Română in 1892, când a fost ales şi membru corespondent al secţiunii literare.

A scris monografii istorice asupra Turcilor, asu­pra Năravurilor orientale, Teatrului oriental şi Religiunilor din Asia.

A scris mai mult de 300 de bucăţi de poesíi lirice, descriptive; satire, ode, eroice, publicate in cele mai respândite reviste literare din România, unele apărute chiar in « Familia ». Cele mai multe inse s’au publicat sub pseudonimul « Ascanio », intocmai ca fragmentul ce ni-a pus la disposiţie pentru nr. de acum al foii nóstre.

Romanul seu « Gheorghiţă Bucoveanu » (neterminat încă) şi nuvelele sale «Ḑile de  plóie» şi «Fata spênḑuratului » sȗnt mult gustate atât ca stil cât şi ca ori­ginalitate a subiectului.

Ca scrieri politice are: O dare de sémă asupra Congresului şi tractatului din Berlin;           O monografie istorico – político – economică asupra Dobrogei şi a Basarabiei.

Rapórtele sale publicate in Cartea Verde asupra incidentului Zappa sȗnt fórte apreţiate.

In vigórea bărbăţiei sale, cu o activitate atât de rodnică, putem să ne aşteptăm încă la multe şi preţióse producte literare” ^[25].

În calitatea sa de membru al Academiei, Ollănescu-Ascanio a făcut numeroase donaţii celui mai înalt for ştiinţific al ţării:

În şedinţa publică din 15 ianuarie1893:

Depune originalul şi traducerea unei scrisori din 8 decembrie 1879 a Patriarhului Ioachim din Constantinopol către Arhiepiscopul Pelagoniei Matei, relativă la măsurile luate şi care se recomandă eparchioţilor pentru împiedicarea lucrărilor Societăţii Macedo – Române din Bucureşti. De asemenea, depune un manuscript grecesc din secolul al XVIII-lea, cuprinzând diferite însemnări de interes istoric[26].

În şedinţa ordinară din 29 aprilie 1894:

Prezintă o copie în culori după aşa numitul „Infanterist moldovean” („Ein sogenanter Moldauer Infanterist”), aflător în Muzeul istoric al Primăriei din Viena (tabloul nr. 507), original de Moriz Sedeli şi atrage atenţia Academiei asupra faptului că nu se ştie după ce document contemporan este făcut acest infanterist[27].

În şedinţa din 6 martie 1901:

Donează medalia de aur acordată Academiei la Expoziţia Universală de la Paris din 1900.

Medalia era făcută din argint aurit (vermeille).

Dăruieşte şi placheta în metal alb reprezentând pavilionul României la acea Expoziţie[28].

În şedinţa din 22 iunie 1901:

Prezintă în dar din partea lui A. Gianni, membru al Înaltei Curţi de Casaţie, un hrisov original scris în limba slavonă scris pe pergament, cu pecetea atârnată şi bine conservată, de la Ştefan Voevod, domnul Moldovei, din 24 aprilie 7028 (1520), precum şi traducerea românească a unui hrisov de la Alexandru Voevod, domnul Moldovei, din 11 aprilie 7062 (1554)[29].

[Cei doi domni au fost: Ştefan cel Tânăr (Ştefăniţă) care a domnit între 22 aprilie 1517 -    14 ianuarie 1527 şi Alexandru Lăpuşneanu, 4 – 12 septembrie 1552 – 30 noiembrie 1561 – prima domnie].

În şedinţa din 12 octombrie 1901:

Oferă Bibliotecii Academiei un album cu 314 publicaţiuni făcute cu ocazia Expoziţiei Universale din Paris (1900) de către România, Franţa, Finlanda, Spania, Elveţia, Portugalia, Rusia, Suedia, Ungaria, Japonia, Austria, Serbia, Peru, Statele – Unite, Republica Sud – Africană, Belgia etc., diverse alte scrieri şi o colecţiune de ziare ilustrate, tot cu acelaşi scop, pe care le-a însemnat într-o listă alăturată[30].

În şedinţa din ziua de 25 ianuarie 1902:

Ministerul Agriculturii a dăruit Academiei 50 de exemplare din publicaţia „Raport general asupra participării României la Expoziţia universală din Paris (1900) de Dimitrie                     C. Ollănescu, Bucuresci, 1901, pentru a fi împărţite membrilor Academiei.

În şedinţa din ziua de 31 ianuarie 1903:

Dăruieşte Academiei publicaţia „Einrichtung und Wirkung der deutschen Arbeiterversicherung”, memoriu întocmit cu ocazia Expoziţiei de la Paris din 1900 de către     Dr. L. Lass şi Fr. Zahn, Berlin, 1900[31].

În şedinţa din 13 martie 1903:

Dăruieşte un volum conţinând 34 scrisori ale lui Vasile Alecsandri către Ascanio, manuscrisul lui Alecsandri „Fântâna Blanduziei”, cu o scrisoare şi 28 scrisori ale lui Ion Ghica către Ollănescu, din anii 1879 – 1888[32].

În şedinţa din ziua de 23 mai 1903:

Prezintă diploma şi o medalie de bronz acordate Academiei ca mare premiu la Expoziţia Universală de la Paris din 1900, pentru publicaţiile sale[33].

În şedinţa din ziua de 16 ianuarie 1904:

Prezintă în dar publicaţia făcută de Administraţiunea Generală a Asistenţei publice din Paris, intitulată „L’Assistance publique en 1900”[34].

În şedinţa din 29 octombrie 1904:

Prezintă în dar din partea lui I. Prodan, membru al Înaltei Curţi de Casaţie o scrisoare a lui Vasile Alecsandri, trimisă din Paris la 1857 „Cătră D-lor Domnii Alegători din ţinutul Bacăului, mulţumindu-le pentru alegerea sa în Divanul ad – hoc”[35].

Activitatea sa în cadrul Academiei Române a fost apreciată de către colegii săi care l-au ales vicepreşedinte al acestui înalt for în două rânduri: 1 aprilie 1898 – 6 aprilie 1900 şi 2 aprilie 1903 – 28 martie 1906. 

Din păcate, prin anul 1906, boala de inimă a început să-l îngrijoreze, fără însă a-l descuraja sau a-l face să pară trist.

Boala de care suferea a progresat rapid şi în dimineaţa zilei de 20 ianuarie 1908, ora 6, Ollănescu – Ascanio „se stinse fără dureri, fără vaete, prin încetarea inimii lui de a mai bate ... S-ar putea zice că organul, prin care el trăia mai mult răspândind pururea căldură şi iubire în juru-i şi prin care omul din Ollănescu a fost superior celorlalte ipostase ale lui - obosit mai mult decât alte organe, a încetat cel dintâi de a mai trăi” ^[36].

În şedinţa extraordinară din ziua de 20 ianuarie 1908, dr. Constantin Istrati – vicepreşedinte al Academiei, a anunţat dureroasa veste şi s-au hotărât următoarele:

a) ca membrii Academiei să asiste in corpore la îmmormântare;

b) să se depună o coroană pe coșciug;

c) să fie rugat d-l T. Maiorescu a ţineà o cuvântare în numele Academiei, iar dacă d-sa va fi împiedicat din vreo cauză oarecare, să fie rugat d-l I. Bianu a face aceasta ^[37].

La trista ceremonie a înmormântării, marţi, 22 ianuarie 1908, academicianul Ion Bianu a ţinut următoarea cuvântare:

„«Adâncă şi sfâşietoare durere ne-a strâns astăzi în jurul rămaşiţelor pieritoare ale aceluia de care ne-a legat dulcea prietenie, şi care ne-a fost tuturor scumpul şi iubitul Dumitru Ollănescu.

«Inimile noastre sunt strânse de durere şi buzele noastre tremură şi nu sunt în stare să rostească cuvântul veşnicei despărţiri.

«Poetul durerii de mult a spus că: « totdeauna se strânge omului « inima cu durere - chiar când un străin este cel care pleacă şi zice « veşnicul adio. » Dar noi, din mijlocul cărora pleacă - mult înainte de vreme - pe calea neîntoarsă a veşniciei, prietenul cel mai dulce, conlucrătorul cel mai plăcut !

«Dumitru Ollănescu a fost vieaţa lui întreagă preot al frumosului, a fost artistul simţirii şi al gândirii frumoase, spuse în cea mai ar­monioasă şi mai dulce vorbire românească. El a fost o floare a lite­raturii, a poeziei româneşti, înflorită in lumina şi în căldura radiată dela marele, mult admiratul şi iubitul său Alecsandri. Cele din urmă zile senine de putere ale vieţii sale le-a consacrat Ollănescu glori­ficării marelui maestru, într’un poem de o înaltă frumuseţe, rămas până acuma nepublicat.

«Mintea ageră şi luminoasă a lui Ollănescu a fost totdeauna îndreptată spre frumosul poetic. In mijlocul ocupaţiilor şi lucrărilor pe cari le cereau serviciile diplomatice, în cari a făcut carieră, toate orele pe cari le trăià pentru dânsul, după placul său, toate erau date literaturii.

«Ani îndelungaţi a dat dânsul cu o neistovită plăcere traducerii lui Horaţiu, muncă ale cărei mari greutăţi le pot înţelege numai aceia cari s’au încercat în asemenea lucrări. A înzestrat astfel lite­ratura, cultura neamului nostru, cu scrierile celui mai mare poet al Romei, înfăţişate într’o formă românească de o eleganţă neîntrecută.

«Ani îndelungaţi versurile lui Ollănescu şi scrierile lui în proză, au luminat pagínele revistelor literare. El a înfiinţat Societatea şi revista pentru Literatură şi artă română, năzuind a face ca în, societatea românească cultă să se cultive şi să se preţuească litera­tura şi arta românească.

«Teatrul a avut totdeauna pentru Ollănescu o puternică atragere; aici s’a format sub lumina sfaturilor celuilalt al lui mare maestru, care a fost Ion Ghica.

«Mulţi ani a stat în comitetul Teatrului Naţional din Capitală, aju­tând cu sfatul său luminat şi competent; ani întregi a adunat de prin ziare vechi şi de prin arhive datele şi ştiinţele, din cari a făcut întâia oară istoria teatrului la Români, lucrare cetită în Academie şi publicată în Analele ei.

«A tradus pentru teatru scrieri dramatice din literaturile străine; a scris mat multe comedii originale şi câtevà compuneri festive. Toate acestea sunt îmbrăcate în cea mai armonioasă limbă, în cele mai elegante versuri.

« Activitatea aceasta şi puterea talentului au pus curând pe Ollă­nescu între fruntaşii literaturii româneşti, între cei dintâi artişti ai limbii noastre naţionale, şi l-au arătat pentru a-şi ocupa locul în Academia Română. 14 ani a fost acolo farmecul colegilor prin vioi­c