Educație

Lexicografia, reforma învăţământului şi limba română. Pe ce se pune „accentul“ şi cine validează rezultatele

Ziarul de Vrancea
14 apr 2013 3396 vizualizări
Ultimul „Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie“ a apărut înaintea gramaticilor academice actuale.O serie de termeni din lingvinstică şi didactică sunt pronunţaţi greşit.Necunoaştere a formei corecte sau tendinţă de a deveni normă?

Obligaţia de a pune la îndemâna celor care utilizează ca mijloc de comunicare limba română un „Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie“ actualizat, atractiv la lectură şi uşor de mânuit ca volum revine Academiei Române, prin institutele sale de lingvistică. Într-o epocă în care libertatea de expresie a îngăduit oricărui individ cu bani să înfiinţeze un jurnal,o editură, un post de radio sau tv, fără ca produsul cultural respectiv lansat pe piaţă să treacă mai întâi pe sub ochii unei persoane cu pregătire filologică, comunicarea în limba română a intrat în criză. Din acest motiv, greşeli de scriere sau vorbire se întâlnesc peste tot în mass-media.

Norma lingvistică şi uzul general al limbii

    În domeniul limbii, prin normă se înţelege o regulă care trebuie respectată. Noţiunea de normă lingvistică sau de normare a limbii presupune de obicei o unitate de vederi în privinţa recomandărilor, cel puţin a celor referitoare la aspectele formale ale exprimării corecte. Lucrul acesta este foarte greu de realizat, specialiştii necăzând de acord întotdeauna asupra regulilor ce trebuie recomandate vorbitorilor unei limbi. În afară de aceasta, în orice limbă sunt mai multe variante, pentru care cei ce utilizează în comunicare idiomul respectiv optează în mod diferit. În această situaţie, la întrebarea „Cum e corect?“ este greu să se dea un singur răspuns, limba fiind un fenomen viu. În plus, o personalitate marcantă – literară, politică sau ştiinţifică –, recunoscută ca atare de pături largi ale societăţii, poate crea un stil, un mod de exprimare, însuşit şi de alţii, aşa cum s-a întâmplat cu limbajul poetic al lui Mihai Eminescu sau cel din scrierile sale politice, care au stat la baza limbii române standard vorbite astăzi şi a limbii noastre literare.
    În materie de corectitudine a folosirii cuvintelor nu avem deci reguli unice. Uneori şi norma lingvistică recomandă o formă greşită aflată în uz, cum este anticameră, pentru că aşa am împrumutat-o din italiană (anticamera) şi franceză (antichambre), deşi anti- înseamnă „contra“, „împotriva“ (antiterorist), prefixul cu sensul de „înainte de“ fiind ante- (antevorbitor). Sunt însă cazuri când se impune norma lingvistică: verbul a detalia a înlocuit pe a detaila, considerându-se că primul s-a format de la detaliu („amănunt“), preluat din italianul dettaglio şi nu de la verbul détailler din franceză. Alteori, forma recomandată de dicţionare este cea impusă de uz. Este vorba de aşa-zisele forme hipercorecte (greşeli din teama de a nu greşi): mesadă în loc de misadă (cum este etimonul grecesc) din teama de a nu greşi ca în fimee în loc de femeie.

Flexiunea substantivelor cu formă latină

    Primul pe care îl supunem atenţiei specialiştilor şi publicului este substantivul compus mass-media, prescurtare a locuţiunii englezeşti mass communications media, care desemnează „totalitatea mijloacelor şi modalităţilor tehnice de informare şi influenţare a opiniei publice (radio, televiziune, presă, poştă, cinema, internet etc)“. Sintagma englezească este o structură lexico-gramaticală care în noile gramatici s-ar numi grup nominal având ca centru substantivul media, ceilalţi doi termeni (mass şi communications) fiind constituienţi ai grupului, legaţi sintactic şi semantic de acesta.
În „DOOM1“ din 1982, mass-media este înregistrat ca substantiv neutru, numai cu formă de plural, media fiind pluralul cuvântului latin medium, care aici înseamnă „mijloc“. În „DOOM2“ din 2005, mass-media devine substantiv feminin la singular, cu flexiune: „prin intermediul mass-mediei“, pluralul substantivului care formează centrul grupului nominal fiind perceput de vorbitori ca singular şi acceptat de Academie ca normă.
Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu substantivul curriculum (în latineşte „scurtă alergare“), absent în „DOOM1“, iar în „DOOM2“ înregistrat doar ca latinism, „substantiv neutru“, deşi într-un „Dicţionar de pedagogie“ din 1979 apare (corect) şi cu forma de plural curricula, formă pe care profesorii universitari o folosesc şi astăzi când vorbesc despre programele şcolare şi conţinuturile învăţământului.
Ce s-a întâmplat între timp nu este greu de aflat pentru cei care se mai uită şi prin alte cărţi, nu numai în cele puse în braţe de Consiliul Naţional pentru Curriculum în 1998, odată cu reforma învăţământului iniţiată de Andrei Marga. Preşedintele acestui consiliu a fost un oarecare Alexandru Crişan, doctor în nu ştiu ce, care a împrumutat termenul din literatura de specialitate americană, la extinderea conceptului contribuind în 1902 pedagogul John Dewey, cu „The child and curriculum“ („Copilul şi curriculumul“), redefinit în 1949 de R. W. Tyler în „Basic Principles of Curriculum and Instruction“ („Principiile de bază ale curriculumului şi instrucţiei“). Am citat cele două titluri în original şi în traducere pentru a se observa cât de uşor se integrează curriculum în enunţurile din engleză şi cât de greoi (mai că-ţi scrânteşti limba!) forma articulată de singular în română, faţă de pluralul curricula, pe care vorbitorii îl declină la fel ca pe media („prin intermediul curriculei şcolare“).
Ce vreau să spun: dacă în literatura de specialitate nord-americană prin curriculum se înţelege programul de activităţi şcolare în integralitatea sa (planuri de învăţământ, programe şcolare, manuale şi metodici de predare, experienţa de învăţare a elevilor şi evaluarea rezultatelor, de ce nu folosim pluralul curricula, perceput în tradiţia românească tot integrator, dar la o formă de singular a cărei flexiune nu inhibă pe nimeni?

Accentul fonetic: forma corectă şi tendinţele uzului

În limba română accentul nu este fix ca în franceză (unde stă întotdeauna pe ultima silabă) sau ca în maghiară (unde e aşezat pe prima silabă a cuvântului), ci liber, în sensul că poate sta pe orice silabă. Din aceste motive, nu se pot da reguli stricte de accentuare, ci doar recomandări bazate pe principiul etimologic, tradiţional-istoric sau dictate de uz, acestea din urmă impunându-se aproape întotdeauna. Academicianul Al. Graur, de exemplu, s-a chinuit 20 de ani să impună pronunţarea etimologică a cuvântului epocă cu accentul pe „o“, ca în francezul „époque“, de unde provine, dar n-a reuşit, rămânând corectă forma cu accentul pe prima silabă.
     O bună parte din cuvintele împrumutate din franceză sunt accentuate pe ultima silabă (adaptór, indicatór, predicatór, reformatór), dar şi pe penultima (dóctor, inspéctor, léctor, véctor). Avem însă şi cuvinte cu ambele accentuări acceptate (ántic – antíc, íntim – intím, profésor – profesór, tráfic – trafíc). În alte cazuri, când numai una din cele două accentuări este considerată literară, se acceptă accentuarea pe silaba finală (caractér, fenomén, matúr, simból şi nu carácter, fenómen, mátur, símbol).
Reforma curriculară din 1998 şi apoi cea gramaticală din 2005 au adus în limbajul cadrelor didactice câteva cuvinte pronunţate de unii cu accent pe ultima silabă, ca în franceză (conceptór de curriculum, conectór sintactic, descriptór de performanţă), iar de alţii cu accent pe penultima (concéptor, conéctor, déscriptor), similar altor cuvinte din familia lexicală a acestora (concépţie, conéctică, descríere), accentuările din urmă fiind pe cale de a se generaliza. Sintagma descriptor de performanţă este de fapt un calc lingvistic după expresia englezească band descriptor („descriptor de bandă“), descriptor pronunţându se cu accentul pe penultima silabă.

Capcanele variantelor literare libere

Substantivele neutre cu terminaţie de singular –am, -em, -om, -um au pluralul fie în –uri, fie în –e: ram/uri, gram/e, totem/uri, barem/e, tom/uri, drum/uri, costum/e. Substantivele care la singular au terminaţia –im şi unele cu terminaţia –om au la plural –i: anonim/i, atom/i  şi sunt de genul masculin.
În „DOOM2“ din 2005, omonimele sunt prezentate separate: conector („element de relaţie“) cu pluralul conectori (masculin), iar conector („aparat care stabileşte o legătură“) cu pluralul conectoare (neutru). La substantivul item (p. 400, col. 2) avem însă, la acelaşi cuvânt, şi pluralul de masculin (itemi) şi pluralul de neutru (itemuri, iteme). Un caz hilar, care să justifice probabil eroarea conceptorilor de curriculum naţional care, în ghidurile de evaluare la limba şi literatura română din 2001, coordonate de Adrian Stoica, au folosit forma masculină de plural itemi, în timp ce restul specialiştilor folosesc fie itemuri, fie iteme, până când se va impune un singur plural, ca la totemuri şi bareme.

Măsuri ce nu mai pot aştepta amânări

1.    Lucrările lingvistice normative aflate în uz conţinând puncte de vedere diferite, unele chiar erori, Institutul de Lingvistică al Academiei Române, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, catedrele de limba română de la facultăţile cu profil pedagogic şi Ministerul Educaţiei Naţionale au obligaţia să elaboreze împreună o „Gramatică şcolară“ şi un „Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie“ care să stea la baza introducerii noii gramatici în programele şi manualele de limba şi literatura română pentru învăţământul preuniversitar.
2.    Pentru ca instituţiile şi organizaţiile de orice fel, precum şi vorbitorii de rând să nu mai aibă propriile lor standarde în exprimare (câteva titluri de emisiuni tv „în limba română“ sunt suficiente pentru a ilustra acest lucru: Prime Time News, Breaking News, Gadget Show, Reality-show, Teleshopping), este necesar ca Parlamentul României să emită o Lege privind utilizarea limbii române în scris şi oral, prin care să instituţionalizeze şi un post de inspector specializat care să funcţioneze în cadrul Protecţiei Consumatorului sau al oricărui alt organism de nivel central şi judeţean, care să protejeze cel mai însemnat bun naţional al poporului român.




   

Dicţionar pedagogic
Legendă: „Dicţionarul“ lui Sorin Cristea, fost secretar de stat în MEN, apărut în primul an al reformei lui Andrei Marga, structurat pe concepte fundamentale, operaţionale şi specifice moderne
 

                                        
Îndreptar Valeriu Anghel
Legendă: „Mic îndreptar“ al semnatarului acestui articol, aflat în lucru, care încearcă să elucideze multe din nepotrivirile constatate în lucrările destinate învăţământului şi limbii române


Prof. Valeriu Anghel





În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.