Sfântul Maximilian Kolbe
Pomenindu-l pe Maximilian Kolbe, Biserica arată o dată în plus rolul slujitorilor săi în viaţa cetăţii, mai ales în momente cruciale, atunci când moartea bate la uşă, iar speranţa pare să moară. Maximilian Kolbe s-a născut în sânul unei familii proletare, dar fericită în simplitatea ei. Ca o paranteză, polonezii sunt comparaţi în religiozitatea lor cu noi, românii, iar astăzi, dacă cei mai mulţi slujitori ortodocşi din diapora sunt români, dintre catolici, polonezii ocupă de departe primul loc. În această atmosferă de fervoare religioasă pare să fi trăit primii ani viitorul preot Maximilian, care intră în Ordinul Franciscan şi devine misionar în Japonia. Viaţa sa în slujba Bisericii şi a aproapelui nu a fost un argument pentru a evita lagărul de exterminare unde îl găsim în vara anului 1941, îmbărbătând pe cei disperaţi, spovedind pe cei epuizaţi şi nu în ultimul rand hrănind credinţa în biruinţa Binelui. Sfârşitul său a fost unul pe măsura credinţei şi faptelor sale, oferindu-se să moară înlocul unui condamnat la moarte care repeta cu disperare numele copiilor, pe care-i va regăsi după război, mărturisind că datorează viaţa, sacrificiului acestui slujitor al Bisericii. Atât catolicii, cât şi protestanţii şi-au trecut în cartea veşniciei slujitorii morţi în lagările de exterminare în timpul Primului Război Mondial. Sacrosantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aşteaptă ca martirii ortodocşi să iasă din gropile comune ale Gulagului comunist şi să urce singuri în calendare. Orice încercare a laicatului ortodox de propunere pentru canonizare a unor mărturisitori creştini ortodocşi din temniţele comuniste s-a lovit de zidul insensibil al conducerii BOR, care se încăpăţânează să accepte că în timp ce Biserica, oficial, colaboara cu regimul, sute de preoţi putrezeau la gherlă şi-i cuminecau simbolic, cu ceai sau apă, pe muribunzii răpuşi de tuberculoză şi inaniţie. Va veni o vreme când moaştele sfinţilor din timpul regimului comunist vor ieşi din mormintele de la Aiud, Gherla, Sighet sau canal şi vor ocupa manu militari locul lor în calendare! (Valentin MUSCĂ)