A construit singur un schit închinat “Învierii Domnului” Fratele Emilian, pustnicul din Dealul Deleanului
Departe de tumultul vieţii din podgorie, în mijlocul pădurilor de sub Dealul Deleanului trăieşte, alături de fiarele care vin să se înfrupte, seara, din fructele din livadă, un pustnic peste care anii au trecut, iar viaţa şi-a pus bine amprenta. La umbra stejarilor, lîngă un lac din care au mai rămas doar citeva fire de papură şi o tufă de ferigi, răvăşit de pierderea fiului, a poposit pe o bicicletă, cu un căţel la subsoară, în 1999, un om pentru care viaţa nu mai însemna nimic. Din braţele acestui personaj încercat de viaţă şi ispitit de diavol s-a născut un Schit închinat Învierii Domnului, certitudinea care-l ţine în viaţă pentru a se întîlni într-o zi cu fiul său, Paul. Îndrumat pe calea Domnului de preotul Tache din Focşani şi prieten cu celebrul Stefăniţă Lechea din Negrileşti, fratele Emilian trăieşte cu speranţa acestei întîlniri şi primirea în rîndul monahilor, în condiţii pe care omul modern cu greu le poate înţelege, darminte accepta. Pentru a uita de mizeriile pe care ni le oferă clasa politică din judeţ, “Ziarul de Vrancea” vă oferă acum, în Săptămîna Patimilor, povestea unui semen dintre noi, ajuns pustnic în Dealul Deleanului, care trăieşte de 12 ani cu speranţa întîlnirii cu fiul său Paul, în ziua Învierii.
“Am venit cu o bicicletă şi un căţel”
Aşa a început acum 12 ani povestea acestui pustnic şi a Schitului ridicat în “Poiana lui Serban”. “Am venit după moartea băiatului, în 1999, pe o bicicletă şi cu un căţel. Mi-am făcut un cort lîngă părul din poiană, unde o ursoaică venea seara cu puii să mănînce fructe şi care nici nu m-a băgat în seamă. Am stat acolo pînă toamna tărziu cînd au început ploile şi într-o zi, de Sfîntul Dumitru, a venit un puhoi de ape şi m-a luat cu cort cu tot şi m-am trezit în pîrîu. Apoi am început să ridic o biserică din bîrne groase, în formă de cruce, să ţină o veşnicie. Pentru că îmi trebuiau bani am plecat să muncesc, să termin biserica. Cînd m-am întors, după cîteva luni, am găsit ţiganii care cărau lemnele bisericii cu căruţa”, ne-a spus fratele Emilian. Asta pentru a înţelege reacţia contemporanilor la durerea celui de lîngă noi. Acest lucru nu l-a oprit din drumul său pe fratele Emilian, ci l-a făcut să reînceapă construcţia schitului, cu braţele sale, din banii săi, din pensia sa, fără sprijin de la Primărie sau Guvern.
“Vreau să fiu primit în rîndul călugărilor”
Pînă la întîlnirea cu fiul său în lumea veşniciei, fratele Emilian a ridicat o biserică închinată Învierii Domnului. Ziua o începe bătînd toaca, citind Ceaslovul, Psaltirea şi rugînd pe Cel de Sus să nu uite că în pădurile de sub Dealul Deleanului, un pustnic ţine flacăra credinţei aprinsă, aşteptînd Învierea. “Cu greu am încropit acest schit, aşa cum se cuvine, cu chilii şi camere pentru pelerini, cu acareturi, am pus vie, pomi fructiferi, am ridicat şi două clopotniţe, unde am adus un clopot de pe un vas fluvial. Dacă vă uitaţi bine, pe clopot scrie «Oltişor 4», numele vasului. Cînd trag clopotul se aude pînă în inima pădurii. Un timp, seară de seară şi noaptea, ursoiaca venea cu puii să mănînce fructe. De la un timp nu a mai venit. Uite aşa au trecut 12 ani. Între timp am făcut cerere să fiu primit în monahism, am petrecut un stagiu la Mănăstirea Ciolanu şi acum aştept un semn de la Episcopia Buzăului pentru a fi călugărit. Singura mea dorinţă pe lumea de aici este să devin călugăr, iar dincolo să-l întîlnesc pe Paul, fiul meu”, ne-a mai spus fratele Emilian. Aceasta ar fi, pe scurt, povestea pustnicului din Dealul Deleanului, de profesie rihtuitor în piele, cu ani mulţi de muncă prin Focşani şi Bucureşti, rugbist de performanţă şi boxer, ajuns la vîrsta patriarhilor să ridice de unul singur un Schit în mijlocul pădurilor. Poate consilierii de la Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei au auzit glasul acestui rugător, au văzut munca sa de mai bine de un deceniu şi în ceasul al XII-lea îl vor primi în monahism, pentru a nu-l lăsa pradă ispitelor, ci a-l include în rîndul Bisericii, acolo unde îi este locul. (Valentin MUSCĂ)
Săptămînă de post şi rugăciune
Săptămîna premergătoare Paştelui cea mai importantă săptămînă liturgică din cursul anului bisericesc. Dacă în restul anului timpul nu ne permite, este bine ca măcar în acestă săptămînă să găsim timp pentru sufletul nostru, să fim buni şi generoşi. Specific pentru Săptămîna Mare este postul şi rugăciunea, iar în jurul icoanelor din biserici, creştinii aşază doliu, semn de suferinţă. Fiecare zi a acestei săptămîni are o semnificaţie aparte şi merită măcar reţinute evenimentele ultimelor zile din săptămînă, care se traduc în practica liturgică prin denii, adică slujbele de dimineaţă care au loc însă seara, cu deosebire deniile de miercuri, joi şi vineri. Denia din Joia Mare este numită şi Denia Mică, este denia celor 12 evanghelii, cînd Crucea este scoasă în mijlocul bisericii, anticipînd Vinerea Mare. Denia din Vinerea Patimilor este Prohodul, considerat cel mai popular serviciu liturgic din timpul anului. În seara de prohod, diferenţele sociale dispar şi întreaga comunitate participă la înmormîntarea simbolică a Fiului lui Dumnezeu. Sîmbătă nu se oficiază servicii religioase, creştinii ocupîndu-se de pregătirea Paştelui. La miezul nopţii de sîmbătă spre duminică, prin emoţionantul „Veniţi să primiţi lumină”, începe noaptea cea mai lungă şi, cu lumina Învierii, biserica intră în Săptămîna Luminată.
Bătînd toaca pentru a invita la rugăciune fiarele pădurii
În faţa catapetezmei din noua biserică
Imagine de ansamblu a Schitului “Învierea Domnului”