POET DE PROVINCIE, 60 DE ANI
Casa de Cultură din Odobeşti a găzduit în cadrul Zilelor Culturii Odobeştene, lansarea ultimului volum de versuri, „Alchimiile Morţii, care poartă semnătura inconfundabilă a poetului Virgil Panait. Alături i-au fost colegii de cenaclu, prietenii, cei care-l iubesc şi-i apreciază poezia: Paul Spirescu, Gheorghe Mocanu, Lili Goea, Moni Constantin, prof. Răileanu, de la Mărăşeşti, un numeros public….
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, autorul a fost recompensat de-a lungul anilor cu aprecieri venite din partea unor critici de temut, Nicolae Manolescu, Romul Munteanu, Gheorghe Grigurcu, Irina Petraş, dar şi Eugen Simion, care scria: Virgil Panait este un poet de tip ironic, foarte inventiv, cu un fond probabil sentimental. Definiţiile plac. Cele mai multe arată un spirit care îşi teatralizează melancoliile. Poetul întocmeşte un adevărat tratat de estetică a suferinţei”.
Virgil P. este un poet special, o rara avis, care se foloseşte cu măsură de memoria vie a imaginaţiei paradisiace pe care ştie, ca nimeni altul, s-o dozeze cu priceperea unui alchimist Lumea lui este una metaforică, păstrată în imagini în care râsul şi plânsul se împletesc.....
„Prima mea depresie a fost pe la cinci şase ani/ când la o nuntă-n sat un vlăjgan / mai mare mi-a şoptit că cei doi se/ căsătoresc pentru a face sex şi copii/ că şi noi am venit pe lume tot în urma / unor astfel de chestii / vai doamne cât am mai suferit mi se / năruise atât de brusc povestea cu barza/ A doua depresie am avut-o prin clasa / a treia când un coleg / grăsuţ şi timid dănuţ îl chema s-a / îmbolnăvit aşa deodată murind după / câteva săptămâni/ îmi amintesc cu groază că nopţi la rând/ n-am dormit de teamă să nu fiu eu / următorul care pleacă la ceruri/ şi în sfârşit a treia depresie şi ultima am/ avut-o când am murit cu adevărat/ atunci când am văzut-o pe mama la morgă/ întinsă goală pe masa aceea goală şi lugubră de/ piatră avea părul negru întins peste umeri de părea/ o zeiţă antică pe care o vedeam pentru întâia oară / şi căreia nu-i auzeam decât zâmbetul...”
Universul iconic propus de poet dobândeşte astfel o coeziune şi o „viaţă” proprie, cu scopul de a configura un univers domestic, care dobândeşte o realitate independentă, închis în oul cosmic, în care sunt uşor de recunoscut arhetipuri ale casei şi locuirii, ale părinţiilor şi ale visului subconştient.
Versurile sunt cizelate cu delicateţea şi minuţiozitatea celui care şlefuieşte şi potriveşte lentila, acea reprezentare a ochiului interior zic eu, unde se naşte Poezia. Numai o persoană cu meseria lui putea aborda versul din această poziţie, pentru că la Virgil „meseria” este, cu adevărat, brăţară de aur. Îl cunosc pe poet din îndepărtatul şi miticul an 1982 pe când Virgil era cam acelaşi tip pe care îl vedeţi azi prin oraş, sau la atelierul lui de optician. La fel de discret cu versurile pe care le rafina îndelung, din care citea foarte rar, spre deliciul celor prezenţi la cenaclu. El funcţiona / funcţionează şi acum, după principiul „mai răruţ e mai drăguţ..”, Toţi credem că suntem cei mai buni, dar Virgil chiar este!
Despre poetul Virgil Panait, Valentin Muscă spunea, cu ani în urmă, că a descoperit poezia aşa cum un prunc descoperă mersul şi nu-l mai poate uita. Avea dreptate...
„Azi noapte / am visat un poem / atât de orb încât voia să se / scrie singur pe umbra luminii / lăsată de-ntuneric /
pe Cuvânt.../ Acesta este poetul Virgil Panait.
Am fi nedrepţi însă dacă nu am aminti că poetul scrie la fel de bine proză, jurnalul în care metaforic îi cere bunului Dumnezeu socoteală, a iscat multe insomnii prozatorilor. Am fi nedrepţi dacă nu ne-am aminti că înainte de a fi poet şi prozator Virgil Panait este un om extraordinar. Nu mi-a fost dat să întâlnesc un om de litere vrâncean mai plin de modestie, de bunătate şi înţelegere, de prietenie, cu un cuvânt de bine pentru fiecare. De o rară sensibilitate şi o cultură creată după chipul şi asemănarea sa, poetul contemporan nouă, a scris atât cât a crezut că trebuie cuvântul folosit, după o măsură impusă de nevoia sa de exprimare, de mesajul ce trebuia transmis. Permanent în agora, în vârtejul vieţii cotidiene, Virgil Panait mai are multe de spus, de scris, de pus la cale, de transmis mai departe ceea ce la rândul său a primit şi a înmulţit...
În loc de „sfârşit” vă spun doar atât, am descoperit că în poezia lui există o „coloană vertebrală”, un permanent joc între Sine şi Celălalt, care se proiectează şi se reprezintă pe sine în spaţiu şi timp ( acolo unde se află Celălalt! ), ca poveste şi ca imagine a timpului.... Acesta să fie secretul? (Janine VADSLAV )