Educație

Cronică literară: O simfonie a omenescului din noi

Ziarul de Vrancea
15 dec 2015 412 vizualizări
Motto: „Pornind de la ideea că poezia nu este o stare universală accesibilă oricui, ci un aspect sufletesc particular, specific doar anumitor indivizi, G. Călinescu susţinea că nu putem nici defini, nici da norme pentru realizarea fenomenului poetic , ci numai să-l descriem, adică să spunem cum este şi ce ne transmite poezia unuia sau altuia“ (Al. Piru despre „Universul poeziei“ de G. Călinescu)

 De câte ori venea la Salonul Literar Dragosloveni, criticul literar AL. Piru pleca, până la gară, cu o geantă de cărţi, oferite mai ales de debutanţi sau scriitori mai puţin cunoscuţi, pentru a-şi spune părerea despre creaţiile lor. Când revenea, nu zicea nimic. Întrebat ce părere are despre ele, dacă le-a citit, profesorul nu răspundea niciodată descurajator, ci se disculpa diplomatic: „N-am avut timp să le citesc, domnule!“
    Plictisit de mereu aceleaşi întrebări ale debutanţilor, după câţiva ani a devenit mai tranşant: „Eu le citesc în tren, până la Bucureşti, domnule, o pagină de pe la început şi alta de pe la sfârşit, şi dacă nu-mi plac, arunc cărţile pe fereastra vagonului. Despre cele bune scriu“. După care autorii cu pricina au început să cumpere revistele în care publica criticul şi dacă nu apărea nimic despre cărţile lor, nu-l mai întrebau, ştiind ce soartă au avut. Aşa a crescut la Focşani, mult timp, vânzarea revistelor literare, până când numărul celor care îi ofereau cărţi s-a împuţinat tot mai mult.

Omul, ca trestie gânditoare

    Am citit cartea colegului şi prietenului nostru Corneliu Stanciu în tren, atât spre Bucureşti, prima dată, cât şi la întoarcere, a doua oară. Ca să înlătur suspiciunea că m-ar fi molipsit gestul profesorului meu din primul an de studenţie şi, în apropiere de Focşani, aş fi aruncat cartea pe fereastra vagonului, încerc să-mi expun câteva gânduri despre cele citite.
    Coordonatele între care i-am simţit substanţa poetică sunt marcate de poezia cu care începe şi cea cu care se sfârşeşte volumul, la mijloc având ca pilon expresia unui crez artistic anunţat parodic în titlu, dar tratat, foarte succint, filosofic.
Ideea cu care Corneliu Stanciu îşi deschide discursul liric curge din fragilitatea fiinţei umane în faţa destinului: „Pe-obrajii mei am curcubeu de dor, / Mă leg la ochi să nu mă văd cum plâng, / Am sub pupile cearcăne ce dor, / Mă copleşeşte neaua şi  mă frâng“ („Odăjdii“). Cu aceeaşi dezinvoltură în versificaţie ţine în final o „Slujbă pentru un suflet chinuit“, din care cităm: „Nu am pe nimeni, eul meu e mort, / De mult miros a mirt şi a tămâie, / Pe umeri, crucea mea cu greu o port,/ Nu am pe nimeni azi să mă mângâie… / Am fost şi demon, dar şi serafim, / O lacrimă în barba unui sfânt, / Un abonat la loc în ţintirim, / Un cântec mut de lebădă plângând . / …Există oare viaţă de apoi? / Da, este, eu mă voi reîncarna! / Vom fi, cu siguranţă, amândoi, / Căci voi renaşte din iubirea ta“.
Siguranţa cu care poetul afirmă că se va reîncarna în viaţa de apoi nu este de sorginte religioasă, nu-şi doreşte renaşterea printr-o revelaţie spirituală care să-i promită intrarea într-un alt trup, ca în unele religii asiatice, ci o transcendere în eternitate prin cuvânt şi iubirea creştină: „Nu căuta mai sus de stele, căci acolo sunt visele mele rebele… / Pe acolo nu mai creşte nimic, decât liniştea, şi nici ea nu mai e  cum era. / …nu-i aşa că Domnia Sa, Cuvântul, nu zboară-n zadar, nu e ca vântul?“ („Pseudo Kinuri Getice“).

Simpatie şi înţelegere pentru cei umiliţi

În cele mai multe poezii, Corneliu Stanciu este un amestec clasic de umor şi sensibilitate, un sentimental care îşi ascunde stările sufleteşti sub vălul zâmbetului uneori ironic, prefăcând gluma în lacrimi amare. Cu ecouri vagi din Şt. O Iosif sau Topârceanu, poetul dovedeşte simpatie şi înţelegere pentru dramele mărunte, pentru neliniştile şi durerile celor mici şi fără apărare, umiliţi de o lume răvăşită ea însăşi de propriile-i migrene: „Eu dorm acum sub muşchiul unui pom, / Probabil este brad, căci are ace, / Dar ce se face iarna un biet om, / Că-i plin de datorii de n-ai ce face…// Se zbenguiau doi fulgi de nea-n lumină / Şi se-ntrebau un om şi-un licurici: / – Ştim, vine iarna, dar când o să vină / Lumina şi pe strada celor mici?“ („Simbioză“) sau „Mănânc doar borş de ştir şi de marole, / Tocană de urzici, rasol de ghebe, / Nu beau nici Borsec şi nu-mi place Hebe, / De-abia am bani să-mi cumpăr rar fasole…“ („Simfonia burţilor goale“).
„Poveste de iarnă“ ne aminteşte de Vasile Militaru din „Un om şi-un caine“, care scria „Izgoniţi de chinul foamei, întâlnii un om şi-un câine, / Fiecăruia o vreme i-am dat colţul meu de pâine… / De la fapta mea de bine n-a trecut decât un an, Câinele mi-e azi prieten, omul mi-e de mult duşman“. Dacă epicul din fabula de mai sus este oarecum rece, privit mai mult ca o condamnare a unei racile umane, sensibilitatea elegiacă a autorului nostru dă versurilor o tonalitate aparte, plină de sonorităţi în aparenţă minore, care, pe fond, ascund însă dramele societăţii româneşti de azi: „O arătare-nfrigurată stă sub pod, strângând în braţe blana unui câine, croiţi grăbit pe-acelaşi calapod, având acelaşi vis şi dor… de pâine. O pâine mare, cam cât Luna plină, să sature şi om,şi animal; se-apropie Crăciunul şi-o să ningă. Dar pân-atunci, tot ninge.  Infernal“.
Evocarea acestor dezmoşteniţi ai soartei, realizată cu atâta duioşie de parcă a vrut să nu le stârnească tristeţea vieţii lor reprezintă un simbol tragic al omului şi animalului în lupta crâncenă cu viaţa, cum numai Charlot din filmele lui Charles Chaplin putea, păstrând proporţiile, s-o facă.

Zburdând printre clasici pe Pegasul său

Nu-mi dau seama cât şi-a propus Corneliu Stanciu să-şi formeze un stil propriu, să devină astfel o voce poetică distinctă în peisajul nostru literar şi cât să surprindă, cu multă tandreţe, atmosfera în care se zbuciumă sufletele celor nebăgaţi în seamă de nimeni, părăsiţi de iubite sau uitaţi de prieteni, apelând, cu discreţie, la registrele lirice ale unor clasici. Lecturi din aceştia dau tonul unor poezii întregi, autorul păstrându-şi totuşi individualitatea.
Iată-l sub umbra lui Bacovia în „Portativul sărăciei“: „S-a mai lăţit gerul c-o poştă, încolo, / Spre Moldova de sud şi de est, / Din auriculul drept fulguieşte într-una, / Funest // Mi-e cald sub călcâie, zăpada-i zăludă, / Fulgură noaptea copite de cai, / Se macină clipa, mileniul asudă / Aiurea-n tramvai“ sau în „Litere negre pe cerul poeziei“: „Din curcubeu dispare o culoare, / Dispare alb, în loc apare gri; / Gândiţi-vă acum ce mult ne doare / Când conjugăm, pe rând, verbul a fi“.
În „Iubire astrală“ transpare, şi ca mesaj, şi ca tehnică, Miron Radu Paraschivescu din „Cântice ţigăneşti“: „Acum, când iarăşi suntem trişti şi goi, / Hai să privim o clipă înapoi; // Am fost două planete reci, rebele, / Din care-a mai rămas doar praf de stele. // Când, printre nori, îţi aprindeam făclie, / Cu ochii de Luceafăr, pară vie, // Ţigănci din Lună dau să stingă focul, / Ca să-ţi ghicească-n vârcolaci norocul. // Dar stele mor şi noi rămânem goi – / Lumina lor n-ajunge pân’ la noi / Şi spulberă, deasupra umbrei mele, / Iubirea ta, care-i din praf de stele“.
Figuri de stil inedite dau însă culoare celor mai multe dintre poemele antologate: „Ţi-am spus că vine toamna ca o glumă? / Iar rugineşte amintirea, e postumă“ (p. 25), „fuioare spulberate de zăpadă“ (26), „Se descompune timpul pe din două“ (34), „Sunt concubinul a şaizeci de toamne“ (69), „Ne calcă timpul din urmă / Grăbim spre un ultim abis“ (103), „Aducem ghiocei sub pleoapă / Adoarme iarna în noi“ (103).

Un rapsod autentic al omenescului din noi

Inegal sub aspect artistic în poeziile incluse în volum, Corneliu Stanciu rămâne totuşi un rapsod autentic al omenescului din noi, de la strada copilăriei, „cu pavajul spart“, pe care „florile de după garduri“ împart „zâmbete multicolore şi parfum“ sau „dragostea primară“ din clasa întâi, când ţine o fată de mână şi pe piele îi răsar boabe de rouă, până la vremea când „rândunica ne-aduse viaţa-n dar“.
Destinul uman pare, în general, sau chiar este uneori, împleticit, dar, până la urmă, sentimentul iubirii îl face pe om să se regăsească pe sine şi să spere: „Depinde cine-aprinde primul lampa, / Ca să vedem durerile din noi. / Urcăm pe brânci, fără putere rampa / Destinului împovăraţi şi goi. // Ne contopim cu neaua fiecare / Şi devenim încet, pe rând, un sloi. // Doar inimile noastre mai mocnesc / Şi pâlpâie ca doi tăciuni aprinşi… / Îmi este de ajuns să te privesc / Ca să mai sper că nu ne dăm învinşi“. („Nostalgii de primăvară“).
Până şi cel căruia îi spunem „boschetar“ şi „umblă slăbit“, „ca o arătare“, strivind în colţul gurii un muc de ţigară stins, „pare că se luptă, nu-i învins“. Deşi „doarme covrig sub scara unui bloc“, „are, ca şi noi, şi el un Dumnezeu“. („La Dolce Vita“). Şi sentimentul acesta al mântuirii se trezeşte în noi cu fiecare primăvară: „La plugul meu, am coarne lustruite, / Sunt un nepot al zeului Amor, / Desţelenesc iubiri închipuite, / În cinstea crizantemelor ce mor. // Azi nu mai poate nimeni să acuze, / Cu toate că nu este prima oară: / În ochii verzi ai unei buburuze / Se năpusteşte altă primăvară“ („Ogorul iubirii“).

Strangularea fiorului liric

Cartea are însă şi un mare păcat, căzut desigur pe umerii editorului: între cristalele lirice ale unor poezii de toată lauda s-a aruncat zgura unor „de toate pentru toţi“, întrerupând prozaic cursivitatea discursului poetic al autorului. Paginile cu doar o strofă sau două nu trebuiau „completate“ cu aberaţii de tipul rimării cuvântului „liceu“ cu „bleu“ (care se pronunţă „bleö“ – p. 96)
Iată, de exemplu, cum după strofe de mare sensibilitate precum „Dacă nu prindem trenul, cine ştie? / Poate că este astăzi anulat / Sau poate că e gara mea pustie / Şi nici acuma eu nu am aflat // Când coborâm, căci nu avem bilet / De dus-întors şi-atunci, noi iarăşi goi, / Ne-ntoarcem două crizanteme în buchet, / În gara amintirii, înapoi“ („Epistolă de toamnă“) – urmează o proză banală despre un pompier îndrăgostit care făcea spume la gură pe motiv că-i întârzia iubita la întâlnire.
Cu prilejul lansării cărţii la Cercul Militar Focşani de la sfârşitul lunii noiembrie, unde colonelul Eugen Anghel şi profesorul Mircea Grosu au organizat o seară de muzică şi poezie de excepţie, prozatorul Gheorghe Neagu a subliniat acest neajuns al cărţii, dar editorul a reacţionat total nepotrivit.
L-am privit îndelung pe autor şi-n gând mi-a venit schimbul de epigrame dintre Nigrim şi Cincinat Pavelescu, pe seama cheliei acestuia din urmă, şi mai că-mi venea să-i spun autorului: „– Corneliu dragă, ce mai vrei, / Neagu ţi-a spus un adevăr, / Încât îţi vine să te iei / Cu mâinile de păr“. Corneliu Stanciu s-a uitat şi el la mine, de parcă mi-ar fi citit gândul, şi n-a întârziat să-mi răspundă, după cum îşi mişca buzele, cu vorbele lui Cincinat Pavelescu: „Talentul vostru-ntr-adevăr / S-a mărginit numai la păr, / Dar toată strălucirea mea / Nu stă-n chelie, ci sub ea…“
Ascunse, desigur, şi strălucirea ideilor, şi chelia, sub binecunoscuta-i pălărie…

    Prof. Valeriu Anghel 


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 1

Adaugă comentariu
Gheorghita Mocanu, acum 727 zile, 18 ore, 9 minute, 11 secunde
Felicitări autorului! Îmi pare rău că nu am putut ajunge la lansare! Cronica este foarte bună, așa cum ne-a obișnuit domnul Valeriu Anghel.
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.