Frăţia celor cinci artişti vrânceni
Îi cunosc de 20 de ani, am fost prezentă la expoziţiile domniilor lor, m-am bucurat, m-am emoţionat, mi-au dat lacrimile de atâta frumuseţe şi mi-a părut rău că focşănenii nu ştiu ce pierd în momentul în care decid să nu treacă pragul unei expoziţii de pictură. Fiecare artist are o poveste, o viaţă de trăit, fiecare expoziţie - un mesaj. Talentul acestor oameni este dublat de harul primit de la bunul Dumnezeu, hrănit cu sângele lor, ocrotit şi ajutat să crească, să înflorească. Pictorul este cel care dăruieşte totul semenilor săi, fiind un risipitor de geniu, păstrând pentru sine cât să poată supravieţui din această hrană spirituală. De aceea mi-am permis să spun „Frăţia celor Cinci”, căci viaţa unui artist, care se dedică lucrului său, hrănindu-l cu propria-i viaţă, este aidoma traiului auster din mănăstire, odată intrat te obligi la ascultare deplină. Aceşti cinci artişti au trecut demult de vremea debutului, sunt cunoscuţi, iubiţi, admiraţi, tablourile lor colecţionate, la adăpost în muzee şi colecţii de stat şi particulare. N-ar mai trebui să mire pe nimeni căci specialiştii le-au recunoscut şi catalogat valoarea. Numai că ei nu-şi doresc să rămână doar în spatele uşilor închise, la adăpostul istoriei şi recunoaşterii definitive. Ei sunt surprinzător de tineri, încă plini de viaţă şi energie creatoare. Penelul are destulă vlagă, poate pentru încă o viaţă de artist. De aceea au decis să pornească prin ţară, să meargă acolo unde sunt invitaţi, să se-ntâlnească cu oamenii într-un dialog creativ.
“Interferenţe vrâncene” la Buzău
Imagini de la lansarea de la Buzău
Toţi sunt absolvenţi ai Facultăţii de Arte Plastice Bucureşti şi Iaşi, având ca mentori profesori reputaţi: Marin Gherasim, Vasile Drăguţ, Dan Hatmanu, Dinu Giurescu, Andrei Pleşu, Aurel Haiduc şi Rodica Lazăr. Sunt membrii ai UAP din România, Filiala Vrancea, cu expoziţii personale, de grup, participări la bienale, saloane naţionale şi internaţionale. Ai putea spune că o expoziţie la Buzău n-ar mai putea genera emoţii copleşitoare. Şi totuşi... Specialiştii în domeniu spun că expoziţia - “Interferenţe vrâncene”, care cuprinde 50 de lucrări - găzduită de Galeriile de Artă „Ion Andreescu” din Buzău, a fost un succes. La invitaţia prof. dr. Valeriu Şuşnea, preşedintele filialei Buzău a Uniunii Artiştilor Plastici din România, „cei 5” au expus de la ulei pe pânză până la grafică de şevalet cu aspect de ilustraţie. Ceea ce-i uneşte este dragostea pentru artă, pentru frumos. „Fiecare artist dezvăluie o parte din sine atunci când pictează. Intimitatea atelierului este adusă pe simezele galeriei, iar sursele iconografice ale unei lucrări de artă cred că sunt proiecţii ale gândurilor artiştilor”, a declarat criticul de artă Roxana Bărbulescu, care a vernisat expoziţia. Ce cred eu despre cei cinci artişti plastici este o altă poveste pe care o voi împărtăşi iubitorilor de frumos.
ELENA BIRHALĂ - Pictor prin natură şi vocaţie
Mantia Maicii Domnului, în viziunea Elenei Bârhală
Lucrările ultimilor ani sunt dominate de o „atmosferă de Klee”, filtrată de ochiul supersensibil al pictoriţei, de experienţa şi maturitatea sa artistică, a celor văzute, trăite sau presimţite, încrustate pe retina memoriei. Amintirile copilului de odinioară despre tatăl, pe care-l diviniza, lucrul alături de surori, la fel de înzestrate, atmosfera din casă, din atelier, florile care umpleau grădina, tăcerile ocrotitoare ale mamei, tablourile..., cele mai multe dintre ele, cu suflete cu tot, aflându-se sub Mantia Maicii Domnului, materializată, iată, într-un tablou dinaintea căruia, odată ajuns, simţi nevoia să-ţi pleci fruntea. Aerul se îmbibă de culoare, uneori compactă, grea, sulfuroasă, lăsând impresia de metal preţios, alteori subţiat dincolo de orice limită, urcat în Înaltul rezervat îngerilor .... Prin ceea ce a descoperit în ultimii ani pare să fi ajuns la jumătatea drumului, în urcuş greu, ca o penitenţa, deşi numai bunul Dumnezeu ştie că nu are ce ispăşi! - dar acolo este ceea ce a găsit şi trebuie aşezat pe pânză tuşă lângă tuşă. Aş aminti tablourile de familie, o galerie unică, aşa cum realizau pictorii din vechime folosind rudele apropiate drept model. A reuşit, iar portretul absolut halucinant al unei copile de o frumuseţe fără seamăn, care pare să decripteze viitorul, este admirabil.
VIORICA OANA KALANY - Pictorul „pierdut” în natură în mod atât de fericit
Culoarea trebuie să respire, par să spună peisajele acestei pictoriţe pe care o bănuim de o delicateţe în exces, şi nu-i aşa. Încărcate de apa care susţine pur şi simplu fragilitatea precisă a contururilor, liniile care se însoţesc, se intersectează pentru a se despărţi din nou, dând naştere formei. Pictor şi tablou stau faţă în faţă, înfruntându-se cu forţe egale care nasc - paradoxal - Opera. Doamna Kalany este îndrăgostită de Italia, de unde-şi trage seva şi vitalitatea. În locul Italiei ar fi putut fi Brazilia, Olanda sau Canada. Un splendid frunziş, un arbore înclinat, un ram şi dincolo de ram o casă într-o plăcută ceaţă mediteraneană, alcătuiesc inspiraţia şi rezerva de graţie al celui mai bun artist peisagist pe care îl avem, după cum spunea un reputat pictor. Ar mai fi naturile moarte, atât de vii, atât de plastic şi realist redate, contrast cu aburoasele peisaje care aduc Toscana în Focşani. Ochiul ei precis, siguranţa mâinii, sensibilitatea dictată de suflet, fac din Viorica Oana Kalany un artist pe care doreşti să-l cunoşti, să-l ai în preajmă.
NICOLAE RĂDVAN - demn urmaş al lui Cezanne
Rafinat, reţinut în emoţie, cu un admirabil desen transpus în peisaj, natură moartă, dar mai ales portret.... Portretele sale atât de expresive, frumoase fără a fi ostentative, m-au atras ca un magnet la fiecare nouă expoziţie. Ai impresia că scopul său este să-şi uimească privitorul prin forţă şi plenitudine, acest lucru presupunând o perfectă stăpânire de sine. În timp, am ajuns să iubesc ceea ce face, să-i doresc tablourile, dar mai des, să aştept cu nerăbdare CARTEA despre sine şi opera sa, în care pictorul se descoperă. Lucrările spun o poveste pe înţelesul tuturor, ţinând cont - cu voie sau fără de voie - de viaţa de zi cu zi şi de sentimentele noastre.
VIRGINIA HOSSU - un Chagall cu fustă
Fineţe în spirit, fantezie în artă, abandon în viaţă, intuiţie prin sentiment. Caracterizarea făcută lui Chagall, de către un ilustru critic de artă francez, i se potriveşte mănuşă doamnei Hossu, cu menţiunea că domnia sa se simte ca peştele în apă în atmosfera metafizică pe care o realizează, în maniera sa. Recunosc, o admir nespus de mult, lucrările sale au un colorit suculent cu ajutorul căruia îşi „contruieşte” şi echilibrează tabloul: mult verde aproape negru, negru surd şi ce mai rămâne, alb, dar şi alte culori compuse cărora apropierea le este mai mult decât benefică. Peisajele sunt susţinute de desenul cu contur aproape bărbătesc, ceea ce înseamnă mână sigură, precisă, uneori „nervoasă”. La fel şi în cazul portretelor unde legătura cu modelul pare să conteze mult impulsionând starea de graţie. Minunate miturile asumate, care revin permanent în lucrările sale.
ELENA STOICIU - un elogiu adus lui Velasquez 
Penelul care nu ezită, dar meditează înainte de a începe să creeze, după cum nici inspiraţia, starea de graţie, căci mi-o imaginez pictând cum eu scriu în micile mele texte, într-o stare de „năuceală” creativă, cu inima în gât. Pentru un necunoscător lucrările sale sunt ca răspunsurile Pitiei, derutante! Este aproape magic cum se aglomerează şi cum se aranjează imaginile... Ritmul susţinut de culoare, dinamica susţinută de mâna care aleargă pensula somnambulică, pe pânză. Lipsesc Meninele, pe care trebuie să le subînţelegi... Este o imagine în imagine, o metaforă a picturii, am putea spune. Personajul filtru, întotdeauna unul, întotdeauna singur, o decizie asumată, tulburător de complexă chiar şi pentru Firică, martorul fiecărui moment de creaţie...
Trăim un timp sublim, din punct de vedere spiritual, în care suntem contemporani cu marii artişti ai vremii, care lucrează, vernisează, lansează cărţi, unele de mare valoare - compun muzică, interpretează... Momentul este excepţional pentru a ne îmbogăţi mintea şi sufletului. Cu o singură condiţie, să uităm meschinăriilede zi cu zi, tracasările, lipsurile, durerea pe care ne-o provoacă aproapele. Şi dacă nu se poate de tot, măcar o oră, două, şi să fim fericiţi. (Janine VADISLAV)
