O Biblie a bătrânei Vrance
Spunând câteva cuvinte despre lucrare, am numit-o o adevărată Biblie a Vrancei Vechi, a Vrancei mitologice.
Chiar dacă mi s-a reproşat că am exagerat, cred că aşa e, deoarece obştea a fost o formă veche de organizare socială şi administrativă a unei comunităţi - Moşia Vrancei -, în care membrii ei - fără să ignore sau să se sustragă obligaţiilor impuse de stat, "Ei îşi plătesc dările la domnie, dar alte porunci nu primesc.” (D. Cantemir) -, au realizat o armonie şi o echitate aproape perfectă: "Vrânceanul se naşte şi moare cu dreptul lui” (Simion Hârnea) sau atunci când se ivea pericolul unor măsuri arbitrare sau ilegale a administraţiei locale, vrâncenii se ridicau ca unul şi rosteau hotărât vetoul lor: "Vrancea nu voieşte!” (N. Şuţu)
Rezultat al unei trude încordate de ani de zile, dar şi a unei pasiuni arzătoare, lucrarea profesorului Cezar Cherciu este o "biblie” pentru că aduce în orizontul cognitiv actual idei pe care azi le considerăm imposibile sau total neadevărate: "Am pus degitele ca să să creadă!”, ca să să vadă, ca să să ştie, pentru că "Pe unde iese vorba, pe acolo iese şi sufletul.”
Putea-vom noi să înţelegem, dar mai ales să credem aceste lucruri, dacă hăhăim şi nu taxăm cu sictir pe cineva care spune "Legal da, moral ba!”, un "joc” de cuvinte monstruos, care duce la blocarea unei societăţi. Ce este mai nociv decât viermele neîncrederii şi nedreptatea!?
Pentru înţelegerea demersului pe care îl face Cezar Cherciu, trebuie să revedem cu ochii minţii şi ai sufletului, cuvintele: moş: om bătrân; moşneag; bunic (tata moşu), fâşie, curea sfoară de pământ; sărbători ale moşilor; bâlci; la moşii verzi - niciodată; moşie: moştenire, pământ moştenit, ţară strămoşească; mare întindere de pământ, stăpânită la ţară şi pe care pot fi munţi, bălţi, păduri; formă de organizare administrativă în Moldova Evului Mediu: Moşia Odobeşti-Câmpurile; moşnean / răzeş: puternic, stăpân, putere, avere; ţăran liber, proprietar al unei bucăţi de pământ; obşte: colectivitate, comunitate de oameni, populaţie, popor; reprezentanţă a poporului, adunare, sfat; obşte sătească/ ţărănească - formă de organizare socială, specifică feudalismului, caracterizată prin munca în comun şi proprietatea în devălmăşie; devălmaş, devălmăşie: coproprietate, stăpânire împreună.
În anii 1940, Vrancea a devenit un ţinut sterp din care nu mai era nimic de prăduit - "Vrancea cheală”
Dar mai ales cuvântul cislă: cotă-parte care revenea unei persoane sau unei comunităţi dintr-o sumă sau obligaţie, repartizată şi plătită în comun. Atunci când era o pagubă cu "autor necunoscut”, fiecare plătea din buzunarul lui cota-parte care-i revenea.
Acum plăteşte comunitatea, dar din "buzunarul statului” - banul public. Ia să vedem noi ce s-ar întâmpla dacă ar plăti fiecare din propriul buzunar!? Cum ar mai sta fiecare de pază!
Tot pentru a înţelege mai bine această lucrare, trebuie să vedem ce au spus de-a lungul anilor, mari personalităţi, care au cunoscut şi au admirat "Ţara Mioriţei”: Dimitrie Cantemir – O republică; Nicolae Şuţu - Vrancea nu voieşte!; Simion Mehedinţi: Stâlpul cel mai vechi al ţării; N. Iorga: Istoria în mic acestui popor; Al Vlahuţă: Într-adevăr, Vrancea e o altă lume.; Mihail Sadoveanu: Cetatea de piatră a Moldovei; C. C. Giurescu: Ţara Vrancei a asigurat continuitatea pe aceste meleaguri.; Simion Hârnea: Vrânceanul se naşte şi moare cu dreptul lui.
O Vrancea unită înseamnă o Vrancea puternică
Din aceasta înţelegem că atâta timp cât Vrancea a fost o singură moşie, cum săracul şi bogatul, cum tânărul şi bătrânul, "Cetatea de piatră a Moldovei” a rezistat tentativelor Domniei şi a altor forţe (boieri, mănăstiri) care au atentat la libertatea oamenilor şi la bogăţiile acestui ţinut legendar.
Odată ce devălmăşia de ocol a Vrancei este înlocuită cu devălmăşia pe sate (1750), solidaritatea legendară a Vrancei (suntem chezaşi unii pentru alţi) s-a pulverizat.
Trecerea la devălmăşia pe sate, însemna că satele pot hotărî singure vinderea falnicelor păduri vrâncene. (p. 153) De aici şi până la Procesul dezrobirii (1801-1814), cu vestitul boier Roznovanul şi cu domnitorii Constantin Ipsilanti, Al. Moruzi (78.500 lei aur), procesul cu boierii Lipăneşti (74.500 lei aur), procesele cu mănăstirile Mera, Soveja, Vizantea (45 la număr), ca să nu mai vorbim de procesele interne, procese ivite între satele-stup şi satele roite: Poiana - Năruja, Paltin - Spulber, procesul între Ioniţă Şerban (fiul vechilului Popa Şerban şi satele Năruja, Nistoreşti, Nereju), Prahuda - Năruja, ieşire din indiviziune -, n-a mai fost niciun pas.
În aceste condiţii de dihonie generalizată şi de lupte interne, societăţile forestiere pândesc întocmai ca cioclii pentru a pune mâna şi a devasta legendarul codru vrâncean.
Prin subtilităţile juridice şi chichiţele avocăţeşti cu care au lucrat, cu ajutorul cozilor de topor şi a dorinţei de îmbogăţire a unor săteni, societăţile forestiere străine au pus statul român în imposibilitatea de a reacţiona eficient în faţa acestui dezastru prin care a trecut codrul vrâncean în prima jumătate a secolului trecut.
Paralel cu dezintegrarea Obştiei vrâncene, societatea românească a intrat în capitalism. Economia casnică intra în declin, iar pădurea a devenit obiect de piaţă. Spargerea solidarităţii vrâncene prin dreptul de a vinde pământ celor din alte sate, a deschis drum societăţilor forestiere care au măcelărit Codrul vrâncean.
Numai în Vrancea, din 60.000 de hectare de pădure, s-au tăiat peste 45.000 ha., iar la nivelul ţării trebuiau împădurite 2.574.000 ha şi trebuiau restaurate 1.000.000 ha şi 1.500.000 prundişuri.
În anii 1940, Vrancea a devenit un ţinut sterp din care nu mai era nimic de prăduit - "Vrancea cheală”.
După război, odată cu venirea la putere a comuniştilor, aceştia au călcat în picioare dreptul de proprietate asupra pădurii, coborâtor de la Ştefan cel Mare, dar au făcut şi un lucru extraordinar, pentru pădure - au împădurit, în perioada 1948-1990, o suprafaţă de 72.059 hectare.
Codrul vrancean în pericol
După 1990, obştile vrâncene pe sate s-au reconstituit, dar Marea Obşte a Vrancei, care a fost stâlpul moral şi juridic al Vrancei, nu dă niciun semn de reînviere, aşa că pericolul de după 1750 rămâne - o nouă crucificare a codrului vrâncean.
Cartea profesorului Cezar Cherciu, urmăreşte istoria Obştei vrâncene de la începuturi şi până la 1945 şi se constituie într-o "carte de învăţătură” pentru ceea ce a fost.
Ca unul care m-am ocupat de istoria şi cultura Vrancei arhaice, ca unul care sunt trăitor pe acest meleag, păscând în copilărie oile pe munţii Arişoaia şi Păişele, mă simt dator faţă de "bătrânii” Vrancei, să spun că această formă de organizare a proprietăţii unică în ţară, nu are niciun viitor, ba chiar poate deveni nocivă, dacă nu se va organiza pe principiile unei adevărate societăţi comerciale colective care să aducă plus valoare prin: ● conservarea şi dezvoltarea fondului forestier; ● gospodărirea şi înnobilarea păşunilor; ● revendicarea de la stat a pescuitului şi vânatului şi valorificarea acestora; ● realizarea unor exploataţii producătoare de fructe de pădure: zmeură, mure, alune etc.; ● realizarea unor plantaţii de nuci în locurile mai joase; ● recoltarea şi valorificarea jirului şi a ghindei; ● urcarea vitelor la munte şi îngrijirea fâneţelor pentru a fi cosite de două ori pe an; ● realizarea unor mici făbricuţe de mobilă tradiţională şi de uz casnic; ● organizarea unui serviciu de transport al lemnului la clienţi; ● realizarea unor ambalaje pentru clienţi etc.
Vânzarea lemnului brut este păguboasă şi pentru om şi pentru mediu!
Revenind la lucrare, afirmăm că este adevărată "carte de învăţătură” pentru trăitorii de pe acest meleag, impresionantă prin dimensiuni - 695 p.; prin informaţii - 183 de titluri consultate; - 39 de fonduri arhivistice; 280 de dosare, la care se adaugă 27 de pachete, colecţii de înscrisuri.
O trudă imensă, acoperită, de obicei, de o instituţie de cultură.
În concluzie, Domnul profesor Cezar Cherciu este o adevărată instituţie de cultură, căruia îi urăm Sănătate şi spor în toate!
Costică NEAGU
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
