Medicul-romancier Gheorghe Chirtoc a trecut în nemurire literară
Gheorghe Chirtoc, căci despre el este vorba, a debutat târziu în literatură, la 68 de ani, cu romanul Sirepele Domnului Anason. Se întâmpla în anul 2007. A urmat Jurnalul nescris al unui sat, Întoarcerea ultimului erou, Amintiri de pe ultimul drum, iar în primăvara acestui a văzut lumina tiparului romanul Mărturisirea.
Ieri, înainte de a-şi scrie epilogul vieţii, ţinând în mână o lumânare în loc de stilou, mai lăsase pregătite de tipar încă două volume din care am apucat să citesc mai multe fragmente.
Pe medicul romancier l-am cunoscut la Cenaclul de Joi al Ligii Scriitorilor din Vrancea condus de profesorul-scriitor Culiţă Ioan Uşurelu, cenaclu care a beneficiat de găzduirea generoasă a Ziarului de Vrancea în mai multe pagini de literatură, inclusiv din creaţia romancierului Gheorghe Chirtoc. Un om de o modestie proprie doar spiritelor alese, cel plecat dintre noi scriindu-şi cărţile departe de „atelierele de creaţie” zgomotoase ale găştilor literare care se promovează doar ele între ele.
În primăvara lui 2015, fiindu-i alături la Casa Armatei din Focşani cu ocazia lansării tulburătorului volum Mărturisirea, cei prezenţi în sală am fost martorii unui moment care confirmă ceea ce am scris mai sus: Din sală a luat cuvântul un focşănean care a rostit următoarele cuvinte: „Domnule doctor Chirtoc, am fost la Bucureşti şi m-am întâlnit cu regizorul de film Alecu Croitoru în mâna căruia a încăput, nu ştiu în ce împrejurare, romanul Dvs. Întoarcerea ultimului erou. Îl împrumutase de la un prieten, îl citise şi i-a plăcut enorm. Un roman care, în mâna unui regizor priceput, poate fi ecranizat pentru marele public. Mi-a spus că dacă mai ajung prin Capitală să nu vin fără această carte pe care o vrea în biblioteca personală. Poftim banii pe carte, D-le doctor!”. Răspunsul a fost pe măsura modestiei unui creator de literatură mare. Sau de mare scriitor: „pentru cuvintele frumoase şi pentru efortul dumitale, te rog păstrează-i!”
Iar mie, după ce i-am citit cronica pe care am scris-o la romanul Mărturisirea, acolo în universul cărţilor dintr-o cămăruţă de la subsolul blocului unde locuieşte, mi-a spus un simplu: Mulţumesc, Radu Borcea!
Despre scriitorul Gheorghe Chirtoc aş fi vrut să scriu în continuare cronici de carte şi să le public, ştiindu-l în viaţă. Aceste rânduri le-am scris însă cu inima grea. Aşa cum am citit eu undeva, lacrimile-mi sunt cuvintele pe care inima nu le poate rosti. (Radu BORCEA)