Educație

Două reviste de colecţie vorbesc despre un MARE focşănean

Ziarul de Vrancea
28 feb 2015 2532 vizualizări
Actorul focşănean Petre Liciu a fost omagiat în revista Flacăra din 1912 şi-n Universul Literar din 1928, publicaţii care au intrat în posesia redacţiei noastre u cele două reviste antecomuniste scriu pe larg despre personalitatea marelui nostru focşănean, care s-a stins din viaţă înainte de a-şi revărsa muntele de talent cu care a fost înzestrat u una dintre ele a apărut chiar pe 7 aprilie 1912, la câteva zile de la dispariţia actorului născut la Focşani

Marele actor focşănean Petre Liciu este, fără îndoială, o personalitate remarcabilă a culturii naţionale. Mărturie în acest sens stau două reviste descoperite în anticariatele bucureştene, una mai valoroasă ca alta. În ambele publicaţii chipul actorului nostru este pus pe prima pagină, revistele conţinând informaţii despre ultima perioadă a vieţii lui Liciu, fotografii cu actorul, ba chiar şi un monolog al acestuia.

Numărul dedicat lui Liciu în Flacăra a apărut chiar în săptămâna morţii sale

Numărul 25 al revistei Flacăra a apărut pe 7 aprilie 1912, adică la finele săptămânii în care Liciu a închis pe veci ochii, focşăneanul trecând în nefiinţă pe 1 aprilie. Ironia sorţii face ca editorii revistei să fi plănuit un număr omagial dedicat lui Liciu care tocmai împlinea 20 de ani în slujba Teatrului Naţional Bucureşti.

Deschiderea numărului omagial din Universul Literar este semnată de Camil Petrescu

Articolul apărut în memoria lui Liciu este semnat de Petre Locusteanu, poate cel mai apropiat confident. În Universul Literar din 22 iulie 1928 apar mai multe articole preluate de nimeni altul decât scriitorul Camil Petrescu din mai multe reviste Flacăra. Evident, acestea erau scrise tot de Locusteanu care în 1919 avea să moară şi el. Vă prezentăm în rândurile ce urmează fragmente din cele două reviste. (S. T.)

Un întâi aprilie negru

Liciu a murit. Artistul spiritual şi talentat, creatorul de artă surprinzător de inventiv, omul de inimă şi de caracter care a fost Petre Liciu, nu mai este. Lovitura este atât de grozavă încât pare neverosimilă. Dacă nu i-aşi fi plâns clipă cu clipă cele din urmă ceasuri ale agoniei, dacă nu m-aşi fi înfiorat în faţa priveliştei sguduitoare a ultimului lui spasm, dacă nu l-aşi fi văzut întins pe catafalc, fără suflare, cu mâinile încrucişate pe pieptul sub care a bătut cea mai nobilă inimă, cu sângele închegat pe buze, - aşi crede că totul nu e decât o glumă macabră de 1 aprilie. Dar nu, de astădată 1 aprilie n-a mai glumit. Şi de aceea, de azi înainte şi pentru Teatrul Naţional, şi pentru noi, prietenii lui Liciu, 1 aprilie va rămâne o zi de adâncă tristeţe şi de funebră aniversare. Să mă erte cititorii dacă în acest articol vor găsi mai mult lacrimi ridicole de bocitor decât cugetare disciplinată. Dar durerea mă covârşeşte. Trebuie să scriu aceste rânduri chiar în clipa când Liciu a murit. Şi acum gândurile toate mi se risipesc în trecut, tot felul de amintiri mă fură. Sufletul nostru, al celor câţiva cari l-am cunoscut deaproape, l-am înţeles şi l-am iubit, este acum gol şi trist întocmai ca odaia din care a fost scos un mort iubit şi în care a tăcut până şi tic-tacul ceasornicului. Singurătatea aceasta este înfricoşătoare. Nici un cuvânt nu pare destul de pios, nici un gând destul de cucernic. Ce să spun despre Liciu? Ce-a fost? Ce-a fost se vede azi când el nu mai este. A fost un mare artist care a dat primei noastre scene o seamă de creaţiuni de o înaltă valoare estetică, a fost un om despre care se poate spune, în cel mai evanghelic înţeles al cuvântului, că şi-a iubit aproapele mai mult decât pe sine însuşi. Şi aceasta este, desigur, mult în vremea de egoism sălbatic în care trăim. A fost un actor care era îndrăgostit de meşteşugul lui până la abnegarea tuturor intereselor personale. Dacă s-ar putea povesti toate actele de generozitate, toate gesturile de nobilă spontaneitate, toate jertfele cu cari acest mare artist şi-a împodobit viaţa, Petre Liciu ar apărea în închipuirea fascinantă a posterităţii ca o figură legendară, ca un om care n-a existat niciodată, ca un erou întruchipat de o fantezie romantică. Liciu face parte din acei puţini aleşi ai omenirii cari se nasc câte unul din veac în veac.

Liciu şi-a presimţit sfârşitul

Liciu presimţea de mult că are să moară curând. Într-o seară, stăteam amândoi de vorbă, retraşi undeva, într-un colţ singuratic. Sânt vre-o doi ani de-atunci. Deodată el îmi spune:
-Am intrat în anul morţii, Locustene.
-Ce ’nsemanează gluma asta macabră? - îl întreb râzând.
-Nu e glumă, - răspunde el trist, fără nici o afectare. Nu mai sânt bine. Mereu am febră. Sângele-mi arde. Sânt nervos. Nu mai sunt bun ca înainte.
Am tăcut amândoi. Din seara aceea am băgat de seamă că Liciu era mai grăbit ca ori când să joace mult. Nu era rol pe care să-l refuze; nu era oboseală înaintea căreia să-i ezite. Ştia că se va îmbolnăvi, şi totuşi juca. Se odihnea două zile şi, înainte de a se întrema bine, juca iar. Din pat pe scenă şi de pe scenă în pat, aşa a dus-o ultimul an al vieţii sale scurte. Sfârşitul se apropia. Uremia îi otrăvise aproape întreg organismul. În ochii lui mari, frumoşi, cu străluciri de sticlă rar se mai aprindea câte o scântee de conştiinţă. În mod reflex, automat repeta gesturi care-i erau obişnuite în viaţă. Cerea să vadă pe marele lui prieten, Nicolae Iorga. Totul murise în el, afară de voinţa de a trăi. Voia să nu moară cu aceeaşi neîncovoiată energie care l-a ajutat în scurta lui viaţă să îndrăsnească şi să isbutească orice. Dorea să mai spue ceva. Se încorda zadarnic, făcea sforţări învierşunate. Nu isbutea să rostească însă decât cuvinte răsleţe fără nici un înţeles. Atunci căpitanul Giovani, un viteaz veteran din vremea războiului pentru independenţă, rudă cu Petre Liciu şi care a vegheat cu devotament la căpătâiul bolnavului două luni şi jumătate, îi spune, arătându-mă pe mine:
-    Pe el îl cunoşti?
-    Da! răspunde Liciu, căscând ochii mari.
-    Cine este?
Şi nu isbuteşte să-mi nemerească numele. Atunci căpitanul îi spune jumătate din numele meu. Liciu-l prinde întreg, îl repetă de două-trei ori, ochii i se aprind de o bucurie intenesă, se uită ţintă la mine, şi-mi spune, cu o claritate care a uimit pe toţi cei de faţă:
-    Locustene, notează bine ce-ţi spui…Tu ştii să notezi bine… E un lucru foarte important…
Toţi ce-i de faţă îl privesc fix, căsnindu-se să prindă fiece vorbă şi tot înţelesul cuvintelor rostite cu o gravitate ce părea că vine de dincolo de omul material.
-    Ce să notez bine? - îl întreb tremurând de frică să nu aud vre-o destăinuire grozavă.
-    E un lucru foarte, foarte, foarte important – repetă Liciu cu acelaşi glas mişcător. Notează bine… Tu ştii să notezi… Eu vreau…
-    Ce vrei?! îl întrebam cu toţii odată, cu răsuflarea oprită.
Dar suprema sforţare ce-a făcut ca să-şi exprime, în acea clipă grozavă, ultima sa dorinţă, l-a obosit prea tare. Ochii deschişi mari, scânteietori de energie supra omenească s-au închis. Capul i-a căzut pe pernă. Atunci cei de faţă au crezut că Liciu voia să-mi vorbească numai mie. Şi ne-au lăsat singuri. A fost de geaba însă. Zadarnic i-am strâns mâinile şi l-am implorat să-mi încredinţeze ultima lui dorinţă. Începu să aiureze. Deşi limba n-a putut să mai spue nimic, din ochii lui, din expresia figurii, din gesturile lui şi mai ales din amintirile mele am înţeles ce-a vrut să spue Liciu atunci când moartea i-a răpit glasul. Şi dorinţa lui va fi împlinită. O cunoşteam de când trăia această supremă dorinţă. Dacă, din regiunea în care s-a refugiat atât de tânăr, ochiul lui pătrunzător ar putea să mai vază ce se petrece aici pe pământ, Liciu ar înţelege că porunca pe care a căutat să mi-o întipărească în conştiinţă cu privirile de sticlă ale ochilor lui muribunzi a şi început să se înfăptuiască, spre bucuria noastră a tuturor. Atât pot spune. Tăcere! A murit un artist naţional. Să îmbrăcăm doliul naţional.

Locusteanu, ales de Camil Petrescu şi pentru Universul Literar

“Când ne-am hotărât să dăm lui P. Liciu locul care i se cuvine în această colecţie a figurilor din cultura românească, pe care o întregeşte, număr cu număr, Universul Literar, ne gândeam cui să dăm să expuie în paginile revistei personalitatea şi realizările acestui mare artist. (…) despre Liciu mi s-a părut că nimeni n-a vorbit  şi n-ar vorbi cu mai multă căldură, înţelegere şi pasiune decât P. Locusteanu. Paginile Flacării pe care le-am consultat cu acest prilej, sunt pline de durere, înăbuşită şi de chemări prieteneşti în cele două săptămâni care au urmat morţii marelui artist”, spunea scriitorul Camil Petrescu în deschiderea revistei Universul Literar din 22 iulie 1928.

Liciu şi antisemitismul

Se ştia că Liciu era antisemit, dar cu toate acestea el iubea oamenii. În timpul unuia dintre marile sale turneuri teatrale în Moldova, Liciu s-a dus şi la Fălticeni. Acolo erau sechestraţi la un hotel, patru actori evrei. Antreprenorul îi ameninţa că-i va da pe mâna parchetului fiindcă nu i-au plătit chiria şi consumaţia. Tocmai soseşte şi Liciu cu trupa sa. Pe de o parte ameninţările antreprenorului, pe de alta vestea sosirii unui antisemit ca Liciu, îngroziră pe bieţii evrei.
-    Ce ne facem? Ce ne facem? Exclamau mereu nefericiţii actori.
Liciu, cum îI vede, întreabă pe antreprenor:
-    Ce-i cu ovreii aştia?
-    Sunt actori: au jucat aici, le-a mers prost şi acum n-au cu ce să-mi plătească hotelul. Şi i-am sechestrat.
-    Cum se poate? l-a întrebat revoltat Liciu.
Ovreii tremurau de frică, neştiind împotriva cui se revoltase marele artist.
-    Şi cât îţi datorează?
-    50 de lei!
Atunci Liciu a scos 50 de lei, a plătit antreprenorului datoria actorilor evrei, a obţinut de la prefect bilet de liber parcurs, şi le-a înlesnit, astfel,băieţilor evrei plecarea din Fălticeni. Aşa ştia Liciu să fie antisemit.
 “Aparţinînd unei vechi familii de răzeşi din Războienii Neamţului, pomenită din vremea lui Ştefan cel Mare, Petre Liciu s-a născut l-a 19 martie 1871, în casa 527 din cartierul Cotul Bumbacului, la Focşani. A fost al doilea copil din cei zece ai lui Gheorghe Liciu, magistrat (prim-preşedinte al Tribunalului Focşani) şi ai Mariei, născută Hociung, fiică de magistrat”, scrie Ioan Massoff în volumul “Petre Liciu şi vremea lui”. Liciu s-a remarcat încă de pe vremea cînd era elev la Şcoala nr. 1 Munteni din Focşani când, la festivităţile şcolare reuşea să stârnească râsul atunci când interpreta canţonetele lui Vasile Alecsandri. Apreciatul actor s-a stins din viaţă pe 1 aprilie 1912 din pricina unei boli de rinichi.


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 1

Adaugă comentariu
Aurelian Lupu, acum 1304 zile, 13 ore, 9 minute, 32 secunde
Antisemitismul romanesc, cum se poate vedea in cazul lui Petre Liciu, al lui Mihai Eminescu si al legionarilor de frunte (aici nu includ pe cei care au facut excez de zel), a fost un antisemitism citeste integral
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.