Educație

Saşii lucrului bine făcut în istoria românilor. Klaus Iohannis

Saşii sunt saxoni medievali împământeniți pe meleagurile transilvane în secolele XII-XIII u după Marea Unire din 1918, ei au desfăşurat o activitate democratică în Parlamentul României u începând cu 1940, odată cu intrarea trupelor hitleriste în țară, mulți au fost strămutați în Germania u membrii Grupului Etnic German rămaşi au fost pronazişti u după război, o parte din aceştia au fost luați prizonieri de ruşi u vorbim în acest articol şi despre preşedintele ales Klaus Iohannis şi Statutul Forumului Democrat al Germanilor din România, al cărui preşedinte a fost

Germania Federală de astăzi (cel mai populat stat european şi cu cea mai mare forță politică, tehnologică şi financiară) s-a constituit de-a lungul timpului în partea răsăriteană a statului franc al lui Carol cel Mare (768-814). Limba germană standard este oficială în Germania şi UE, (co)oficială în Austria, Belgia, Elveția şi Luxemburg şi cu vorbitori în state de pe toate continentele. Din cei peste 82 de milioane de locuitori, 43% sunt luterani şi peste 32% catolici. Martin Luther (1483-1546), profesor de exegeză a „Bibliei“ la Universitatea din Wittenberg, este întemeietorul protestantismului german. El a criticat autoritatea papală (care l-a excomunicat), influența acesteia şi comerțul cu indulgențe (iertarea păcatelor pe bani). A negat rolul bisericii şi al clerului ca mijlocitori între om şi divinitate, susținând „mântuirea prin credință“ şi nu prin practicarea ritualurilor bisericeşti. Klaus Iohannis, preşedintele ales al României, este luteran.

Saşii, şvabii şi alte grupuri germane

Cuvântul „sas“ (plural „saşi“) provine din germanul „sachen“ (locuitor al provinciei Saxonia), preluat prin maghiarul „szász“ (citit „sas“) şi desemnează o populație germanică originară din Flandra (regiune dezvoltată economic din Belgia, Olanda şi Franța), Valea Mosellei şi din Luxemburg, colonizată de regii unguri din secolele XII-XIII pe Târnave, în părțile Sibiului, ale Braşovului şi ale Bistriței. Bucurându-se de numeroase privilegii economice şi religioase, fiind oameni muncitori şi economi, saşii au reuşit să aibă în scurtă vreme oraşe înfloritoare: Sibiul-Hermannstadt (oraşul lui Herman), Braşovul-Kronstadt (oraşul coroanei), Bistrița, Mediaşul, Sighişoara şi altele.
Cuvântul „şvab“ provine din germanul „Schwabe“ (locuitor din Suabia, provincie în sud-vestul Germaniei) şi denumesşte o persoană aparținând unei populații de colonişti germani şi alte naționalități aşezată în secolul XVIII de habsburgi în Banat, după ocuparea acestuia în 1718.
Grupuri de germani s-au stabilit în Bucovina de Nord când acest teritoriu a fost anexat de Imperiul Habsburgic, precum şi în Basarabia, la îndemnul guvernului rus, după ocuparea acesteia în 1812, unde au primit pământ şi ajutoare băneşti, cât le-a trebuit pentru a-şi întemeia gospodăriile. Scutiți de dări, ai au înființat mai multe sate, în 1827 însumând peste 6.400 de locuitori, peste 30 de ani, în 1856, ajungând la peste 74.200 de etnici germani.
La recensământul din 1930, în cadrul populației de 18.052.900 locuitori ai României Mari, 740.200 erau germani (saşii din Transilvania, şvabii din Banat, grupurile de germani din Bucovina şi Basarabia), adică 4,1%. De-a lungul timpului, ponderea germanilor în populația totală a țării a scăzut la 2,2% în 1956 (cu 249.000 datorită consecințelor ultimului război mondial), la 0,5% în 1992 (cu 240.000 din 1967 până în 1992, datorită în principal emigrării), ajungând în 2011 la doar 36.042 etnici germani (0,3% la o populație totală a României de 20.121.641 locuitori).
Deşi oficial nu s-a spus nimic, în timpul stabilirii relațiilor cu Germania Federală în 1967, Ceauşescu a semnat o înțelegere secretă potrivit căreia urma să primească pentru fiecare german căruia i se permitea să emigreze între 4.000 şi 10.000 de mărci germane, în funcție de vârsta şi calificarea profesională a celor care emigrau. Aceşti bani erau virați guvernului român sub formă de credite. În plus, autoritățile române cereau neoficial aceleaşi sume la eliberarea paşapoartelor, pe care le plătea familia respectivă. O adevărată dramă pe care greu o putem înțelege astăzi.

Etnicii germani în perioada interbelică

Despre organizarea politică a minorității germane şi participarea acesteia la viața societății nu se poate vorbi decât după Marea Unire. Astfel, în septembrie 1919, o parte a burgheziei săseşti a înființat Partidul German din România la Timişoara, care şi-a extins apoi organizațiile în Transilvania, Banat, Basarabia şi Bucovina. Programul adoptat la început a rămas cam acelaşii în întreaga perioadă interbelică, acesta axându-se pe apărarea intereselor economice, politice şi culturale ale naționalității germane în viața publică şi în Parlamentul României. Saşii şi şvabii au aderat de la început la unirea Transilvaniei şi a Banatului cu România, trăind în bună înțelegere cu poporul român. Conduşi până în 1935 de Rudolf Brandsch, apoi, până în 1938, de Franz Fabricius, un fost ofițer în armata austro-ungară, care se orientează spre nazism, minoritatea germană din România avea, pentru prima dată în istoria ei, posibilitatea de a fi reprezentată în Parlament de propriii fii, având mai tot timpul cca 8 deputați şi 4 senatori. După instaurarea hitlerismului în Germania în ianuarie 1933, conducerea Partidului German din România s-a delimitat față de orientarea nazistă a unor conaționali, alăturându-se intelectualilor germani care se opuneau mişcării fasciste.
După preluarea puterii de Hitler, propaganda nazistă în rândul germanilor din România a luat proporții îngrijorătoare (Goebbels preconiza „armonizarea tuturor germanilor de pe glob“). Pe această linie se constituie în august 1933 Partidul Național-Socialist al Germanilor din România, care organiza tabere de muncă pentru tineri şi propaga ideile naziste. În 1934, guvernul Gh. Tătărescu scoate în afara legii organizațiile politice de dreapta ale minorității germane, care îşi continuă activitatea sub masca manifestărilor culturale, deşi parlamentarii germani au declarat că, în forul legislativ, păstrează vechea linie de colaborare cu românii.
În aprilie 1935, burghezia de origine germană contaminată de nazism înființează Partidul Poporului German din România, care cultivă în mintea fiecărui german că este un „element al marelui Reich“. După instaurarea dictaturii regale, care, la 30 martie 1938, desființează toate partidele, organizațiile aparținând burgheziei germane din România formează Comunitatea Germană, condusă de Fabricius, la ordinul lui Hitler.

Ocuparea României de trupele Wehrmachtului

Intrarea trupelor germane în România în toamna anului 1940 este apreciată de istoricii militari drept începutul dominației germane, care avea să dureze până la 23 august 1944, având un caracter ascuns, diferit de ocupația de război prevăzută în dreptul internațional sub numele de „ocupatio bellica“. După felul în care au fost dispuse trupele, la cererea OKW-ului (Comandamentul Suprem al Armatei Germane), se poate constata că acestea luaseră sub control cele mai importante zone şi obiective strategice ale țării – Capitala, Valea Prahovei, Valea Dunării şi a Oltului etc., fiind pregătite să execute rapid ocuparea de facto a țării dacă regimul politic antonescian ar fi dovedit slăbiciune.
Caracterul specific al dominației naziste în România este relevat şi de faptul că întreaga activitate a guvernului şi a administrației locale erau controlate de Gestapo (Poliția secretă) şi de Departamentul de Informații Externe şi Contraspionaj. O contribuție importantă la realizarea dominației Celui de Al Treilea Reich în România şi-a adus-o Comunitatea Germană, transformată de la 21 noiembrie 1940 în Grupul Etnic German din România, declarat „persoană juridică română de drept public“, în care au fost integrați în mod oficial toți cetățenii români de origine germană. şeful Grupului Etnic German era gauleiterul Andreas Schmidt, numit direct de la Berlin, ale cărui interese le reprezenta. Unii membri ai Grupului Etnic German militau pentru încadrarea Transilvaniei şi Banatului într-un stat separat denumit Donauland, sub protectoratul Celui de Al Treilea Reich. Grupul Etnic German, care a exercitat o adevărată teroare împotriva cetățenilor români de origine germană care nu împărtăşeau politica nazistă, a fost desființat prin Decretul-Lege din 7 octombrie 1944, iar bunurile organizației confiscate de statul român.

Strămutări şi deportări de etnici germani

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, Domnitorul Neatârnării, conducătorul armatei în fața căreia a capitulat şi i-a predat sabia Osman Paşa, primul Rege al României, şi-a dus țara care l-a adoptat în rândul statelor moderne ale Europei. Obligat, înainte de moarte, să accepte intrarea României în război împotriva patriei sale natale, şi-a exprimat încă o dată ataşamentul față de poporul în fruntea căruia a stat 48 de ani: „Țin să se ştie că nu sunt contra realizării idealului nostru național“. Ferdinand I, Întregitorul de Neam, încoronat la Alba Iulia ca Rege al României Mari, a aşezat țara între națiunile respectate ale Europei.
Ion Gheorghe Maurer, colaborator apropiat al lui Gheorghiu Dej, ministru de externe, preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale şi al Consiliului de Miniştri peste un deceniu, l-a susținut pe Nicolae Ceauşescu în 1965, văzând în „geniul Carpaților“ omul care se poate opune ruşilor. În 1974, când şi-a dat seama că s-a înşelat, a demisionat din toate funcțiile de partid şi de stat. Rămâne în istorie cel puțin ca şef al delegației care a vizitat China în 1964, în urma căreia România s-a despărțit de Moscova prin „Declarația din aprilie“.

De la o minoritate, la un preşedinte de ţară

Ca membru al minorității germane, Klaus Iohannis este membru al Forumului Democrat al Germanilor din România, o asociație cu personalitate juridică de drept privat fără scop patrimonial, organizată pe bază etnică. S copul înscris în Statutul acestei organizații este de a contribui la înfăptuirea şi meținerea unui stat de drept în România prin promovarea intereselor specifice ale membrilor săi, pe care îi protejează prin toate măsurile politice, sociale, culturale şi economice care servesc la păstrarea şi dezvoltarea identității etnoculturale a minorității germane.
În acest scop, art. 6 din Statut precizează că „FDGR este succesorul de drept al tuturor instituțiilor şi organizațiilor minorității germane, care au fost desființate prin constrângere“. Inclusiv, deci, al Grupului Etnic German de orientare nazistă, desființat de Regele Mihai prin Decretul-Lege din 7 octombrie 1944.
Am văzut, citind cele de mai înainte, prin ce convulsii a trecut minoritatea germană la mijlocul secolului trecut, odată cu poporul în mijlocul căruia viețuieşte. Nişte măicuțe din Bucovina declarau nu demult unui reporter american că „un Mântuitor nu se poate naşte decât într-un loc în care s-a făcut mult rău“. În spațiul dintre Carpați, Dunăre şi Mare s-a făcut mult rău de aproape un secol şi se face în continuare. Să fie Klaus Iohannis Mântuitorul națiunii române, din care cu onoare face parte şi minoritatea etnică din care provine, sau va fi învins de serviciile secrete române şi străine care l-au împins la Cotroceni, aşa cum Emil Constantinescu a fost învins de Securitate în legislatura 1996-2000? Vom trăi şi vom vedea…


Prof. Valeriu Anghel

---