Duminica a XXVII-a de peste an
E toamnă. Ne aflăm în perioada în care se culeg viile, se zdrobesc şi se dau la teasc strugurii, mustul fierbe în butoaie, se pregăteşte vinul care va sta pe masă. Biserica, ţinând cont de anotimpul în care ne aflăm, ne invită la Liturghia acestei duminici să medităm asupra unei alte parabole a lui Isus tocmai despre vie, despre viţa de vie, parabola lucrătorilor viei care i-au ucis pe trimişii stăpânului. Un om, ne spune Isus, avea o vie pe care o plantase el însuşi şi căreia i-a oferit toată atenţia. Această grijă deosebită este evidenţiată de cinci verbe: a plantat-o, a înconjurat-o, a săpat-o, a construit un turn, a încredinţat-o. Atenţia stăpânului este în contradicţie cu atitudinea viticultorilor faţă de trimişii săi: viticultorii au pus mâna pe slujitori şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au ucis, după un al treilea au aruncat cu pietre. Aşa s-au comportat cu toţi trimişii stăpânului iar în cele din urmă l-au ucis şi pe fiul său.
Se poate observa cu uşurinţă că via este poporul pe care Dumnezeu l-a ales şi de care s-a îngrijit ca de lumina ochilor. Servitorii sunt profeţii trimişi de Domnul pentru a conduce poporul. Parabola atinge punctul culminant odată cu uciderea fiului de către viticultori care îşi doreau să intre în posesia viei. Parabola conţine o referinţă clară la Cristos care a fost condus în afara cetăţii pentru a fi răstignit. Acel popor pe care Dumnezeu l-a ales, l-a iubit, l-a protejat şi pentru care s-a întrupat pentru a-l mântui, acel popor l-a respins şi a dorit să-l reducă la tăcere ucigându-l.
Această parabolă este foarte actuală astăzi dacă ne gândim la situaţia din Europa şi mai ales la lumea creştină. În ambele cazuri putem spune că Isus a fost dat afară din vie, exilat de o cultură care se proclamă post-creştină, sau mai bine spus, anti creştină. Cuvintele viticultorilor răsună, dacă nu în cuvinte, cel puţin în fapte în societatea noastră secularizată: Să-l ucidem pe moştenitor și va fi a noastră moştenirea! Nu se mai vorbeşte astăzi deloc despre rădăcinile creştine ale Europei, de patrimoniul creştin. Pentru mulţi, a face acest lucru, reprezintă o ofensă gravă. Omul astăzi vrea să fie el moştenitorul, stăpânul. Sartre pune pe buzele unui personaj al său următoarele cuvinte: nu există nimic în cer, nici Bine, nici Rău, nici persoană care să-mi dea mie ordine… sunt un om, şi fiecare om trebuie să-şi facă propriul drum în viaţă.
Dar această parabolă se aplică nu numai la poporul lui Dumnezeu sau la situaţia actuală, nu doar omenirii sau creştinismului în general, ci fiecărei persoane în parte. În faţa acestei parabole suntem invitaţi să răspundem la o întrebare foarte importantă: ce soartă i-am rezervat lui Isus în viaţa mea? Cum răspund la dragostea deosebită pe care Dumnezeu o are faţă de mine?nu cumva şi eu l-am scos afară dintre zidurile casei mele, din activităţile mele, din preocupările mele, din viaţa mea? Nu cumva l-am uitat sau ignorat pe Isus?
Răzvan Mătăşel-Preot vicar Biserica Romano-Catolică Sfinții Apostoli Petru şi Paul din Focşani
