Ministrul Culturii suspectat de plagiat
Din acest punct de vedere, fostul preot, devenit specialist în istoria liberalismului, se află într-o companie selectă, aceea a plagiatorilor, adică a indivizilor care fură munca altora sau care îşi fură singuri căciula, copiind pagini întregi din propriile cărţi. Dacă în mediile academice, politice ori artistice Occidentale, plagiatorul prins îşi dă demisia din toate funcţiile publice şi pierde titlul academic, la noi sunt desfiinţate comisiile care analizează plagiatul, pentru ca furtul să nu mai poată fi dovedit. Jurnaliştii de la “România liberă” susţin cu dovezi că ministrul Culturii nu ar fi călcat prin arhivele unde se găsesc documentele citate cu generozitate în aparatul critic (notele de subsol) al tezei sale de doctorat. Sau o fi fost sub acoperire, cu pseudonim, altminteri orice persoană care consultă un document din arhivă este consemnată în fişa documentului. Fenomenul este arhicunoscut în Vrancea, unde aşa zişii biografi postdecembrişti citează documente din Arhivele Naţionale, pe care nu le-au văzut în viaţa lor. Nu intrăm în amănunte pentru că am da insomnii multor monografişti vrânceni contemporani care au transformat palgiatul într-o afacere plătită de primarii cu 4 clase, cu zeci de mii de lei “grei”. Cât despre Gigel-Sorinel Ştirbu, să nu ne facem griji pentru că furtul intelectual în România este politică de stat şi în curând va fi trecut în Constituţie. Altfel spus, este mult mai bine să ai un plagiator pe post de director, secretar de stat sau ministru pentru a fi şantajabil, decât o persoană integră, care nu răspunde la comandă politică! (Valentin MUSCĂ)