105 ani de la apariția publicației „Dumineca Poporului”, lansată de Simion Mehedinţi, savantul originar din Soveja
Sâmbătă [14 sept. 2019, Ziua Crucii] s-au împlinit 105 ani de la apariția publicației Dumineca Poporului, una dintre cele mai originale organe de presă din publicistica românească de la începuturile ei și până astăzi.
Am afirmat cu altă ocazie, că Mehedinți a fost unul dintre cei mai mari publicişti români după Eminescuşi credem cu toată convingerea că așa este. Faptul că Mehedinţi a fost după război într-un con de umbră aproape total, faptul că a condus Convorbirile literare, fiind repudiat de literați, faptul că nici chiar geografii n-au promovat „brandul”, Simion Mehedinţi, în totalitatea sa, faptul că a condus Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie, o publicaţieştiinţifică, faptul că era foarte direct în tot ce scria, fiind considerat o „cobe”, în epocă şi datorită altor… „fapte”, opera sa publicistică este aproape necunoscută.
* * *
În ziua de 14 septembrie 1914 - Ziua Crucii -, Simion Mehedinţi a lansat cea mai ,,originală” publicaţie din publicistica românească de la începuturile ei şi până în ziua de azi - Dumineca Poporului, foaie pentru îndreptarea poporului.
Publicaţii dedicate poporului au mai fost, dar publicaţii care să urmărească educarea permanentă a „poporului de jos”, a „locuitorilor din sate şi a muncitorilor din târguri”, nu au mai fost.
Mehedinți își propusese să editeze o revistă de educație a poporului după sângerosul an 1907, dar acum când se apropia uraganul Primului Război Mondial, înțelegând ce pericole pasc România, a hotărât să lanseze această revistă a cărei primă paradigmă era: „Un neam, un suflet, un hotar”.
Cel care, după modelul biblic, îşi crease propriul ,,decalog”, cel pentru care munca era sensul adevărat al existenţei umane - „o nevoie a omului ca respiraţia, circulaţia şi alte activităţi ale organismului” -, spune că „Şase zile să munceşti, iar ziua a şaptea odihneşte-te cu gândul la ceea ce ai muncit şi, mai ales, la ceea ce-ţi rămâne de munci”.
Şi pentru că duminica este zi de odihnă, dar şi de reflecţie, Mehedinţi a hotărât să-i dea poporului acest ,,tovarăş” - foaie săptămânală, care să-l însoţească toată săptămâna şi să-l ajute să-şi organizeze munca şiviaţa.
„Cuvântul către cititori - De vorbă cu cititorii” va deveni, săptămânal sau bilunar, un prilej şi un loc întâlnire de la care sfătuitorul celor mulţi nu va lipsi niciodată, timp de 17 ani, chiar dacă pe umerii săi erau foarte multe greutăţi.
Încă din articolul inaugural, un adevărat jurământ de credinţă, făcut poporului său, directorul publicaţiei trasează direcţiile principale pe care se va axa revista şi de la care nu va abdica niciodată: „adevărul şi dreptatea”- „În foaia asta, vom căuta să spunem numai adevărul şi să ajutăm din toate puterile dreptatea”.
Fără trufia de a-şi aroga întâietatea absolută în demersul său, fondatorul ,,Duminecii” precizează că „Au mai încercat şialţii, dar mulţi au căzut la fund. Pe unii i-a ademenit câştigul bănesc, pe alţii i-a ispitit proasta mândrie de sine, iar pe alţii i-a muşcat de inimă şarpele politicei de căpătuială şi de aceea s-au rătăcit şi au rătăcit şi pe cei dimprejur”.
Atunci când cititorul va costata aceeași rătăcire şi la cei de la Dumineca Poporului, este îndemnat să arunce „foaia noastră în foc”, dar până atunci „citeşte-o cu luare aminte, căci e o jertfă pentru tine, scoasă din inimă curată”.
Până la urmă publicaţia a apărut în anul 1914 în preajma primului Război Mondial, moment istoric de cumpănă pentru noua ordine europeană care se întrevedea la orizont şi pentru soarta naţiunii române.
Simion Mehedinţi a pornit aproape singur la drum şi a scos Dumineca Po-porului la început, pe speze proprii, acesta scriind personal primele numere. De altfel, prima „semnătură”, cu inițialele (A. B.), apare în numărul 3 (28 sept. 1914), iar prima semnătură cu numele întreg (Pr. Ioachim C. Stănescu, duhovnic de război, Regimentul 23, Infanterie), apare în numărul 5 (12 oct. 1914), după care apar alte nume…, un seminarist, un student etc.
Observarea atentă a paginii de titlu ne relevă elemente care exprimă unicitatea publicaţiei, dar şi dinamica acesteia. Alături de titlu: Dumineca Poporului/ Duminica Poporului, publicaţia are paradigma „Un neam, un suflet, un hota”, care mai târziu va deveni „Un neam un suflet, un hotar şi o credinţă”. Aceste concepte erau vitale pentru existenţa şi continuitatea neamului românesc pe aceste meleag, în bătaia tuturor furtunilor din toate punctele cardinale. Să nu uităm că ne aflăm în preajma Primului Război Mondial, când România stătea în espectativă, calculându-şi şansele pe care le-ar putea avea după terminarea „încăierării”.
În privinţa viitorului aliat, a câştigului pe care l-am putea avea în ce priveşte marele ideal naţional - Unirea cea Mare -, Mehedinţi cere cumpănire şi unitate în jurul regelui şi al guvernului, singurii care pot hotărî drumul pe care trebuie să apuce ţara. Mai îndeamnă la prudenţă foarte mare, deoarece România se află într-o ,,horă de duşmani”, fiecare dintre vecinii noştri stăpânind teritorii româneşti şi nefiind dispuşi să cedeze măcar o palmă de pământ: „Aşadar, sfârşitul războiului se apropie şi noi ştim bine că vecinii ne urăsc atât de mult, încât au pus cruce la căpătâiul românilor din Basarabia şi de peste munţi.Ruşii ne cer să mergem cu ei, dar să zicem Basarabiei, veşnica pomenire! Ungurii tot aşa, să fim de partea lor, dar despre pământul şi neamul românesc de peste munţi, pace bună!
Ce va face România? (…) La ura vecinilor, nu trebuie să adăugăm şi mişelia înăuntru, aşa cum fac atâţia pătimaşi, ci din toate piepturile să nu se audă decât un glas: Trăiască România!”
Revista este scrisă de cinstita preoţime, de vrednicii învăţători şi se adresează „Societăţilor preoţeşti; societăţilor de învăţători, institutori şi profesori; societăţilor de plugari; Societăţii Naţionale de Agricultură; sindicatelor agricole, băncilor populare etc., precum şi tuturor celor care au de spus un cuvânt cinstit pentru învăţătura poporului românesc în viaţa de toate zilele”.
Din 23 septembrie 1918, de când se reia apariţia revistei după război, pe frontispiciul publicaţiei apare paradigma Legii eforiilor şcolare: Nu poate statul ce poate satul, Satul poate mai mult decât statul., Nu uitaţi că satul poate mai mult decât statul sau Acum ori niciodată.
Dacă primele zile din săptămână sunt dedicate muncii, ziua a şaptea se cuvine să fie a sufletului. Preoţii sunt cei care trebuie să vegheze ca să nu mai fie spurcate cu sudălmi: crucea, biserica, botezul, Evanghelia, ci să fie cinstite, iar „sufletul să fie spălat de rugina păcatului”.
Prin Dumineca Poporului, directorul acesteia îşi propune și alte obiective decât prin cărţile de şcoală: educarea tinerilor şi bătrânilor, „spre mulţumirea sufletului şi spre folosul gospodărie” iar în felul acesta, şcoala se va muta în casa fiecăruia.
După război, cele mai multe editoriale se intitulează „De vorbă cu cititorii”, „Un sfat” etc., titluri care exprimă nu se poate mai bine, vocaţia educativă şi sfătoşenia lui Mehedinţi. În „sfaturile” sale cu cititorii, Mehedinţi nu ezită să pună în discuţie metehnele tuturor, de la oamenii politici, de la vlădică până la opincă.
Structura publicaţiei a fost următoarea: editorialul; cultura populară; gospodărie (educaţie pentru sănătate, educație pentru muncă); educaţie moral-creştină - Evanghelia din dumineca în care a apărut revista, „să se citească de cei care întâmplător n-au putut merge la biserică”; întrebări - sondaje de opinie; ştiri din ţară şi din lumea largă; reforma şcolii; publicitate; poşta redacţiei etc.
Editorialul este coloana vertebrală a oricărei publicaţii de opinie. În cazul Duminecii Poporului, editorialistul a fost, pe tot parcursul apariţiei, directorul publicaţieişi nimeni altul. Citite cu atenţie, editorialele (cca. 554), se constituie într-o cronică săptămânală sau bilunară a societăţii româneşti din perioada 1914-1933. Editorialistul este cel care dă direcţia publicaţiei. Toate celelalte materiale şi redactori, fie ocazionali, fie permanenţi, pledează şi se înscriu în direcţia dată de directorul sau de ideologul ziarului.
În cazul Duminecii Poporului, toate editorialele, cu excepţia a 2-3, au fost scrise de Simion Mehedinţi. Deşi, aşa cum precizam mai sus, nu au fost semnate decât sporadic, în fiecare cuvânt aşezat pe hârtie, se simte gândul, sufletul şi ideile „directorului Duminecii”.
Alături de aceste neodihnite sfaturi către plugari şi către clasa politică, Mehedinţi face o educaţie pragmatică permanentă: ,,Am trimis 500 de pachete cu seminţe, abonaţilor noştri, după cum au ieşit la sorţi.
Intrarea noastră în război nu ţine de simpatii sau de antipatii, ci de un calcul foarte clar şi echilibrat. (3 mai 1915) ,,Vecinătatea noastră cu Rusia e un mare pericol azi, ,,cum a fost şi la 1877”, când cu toate că ne-au rugat să-i ajutăm necondiţionat la Plevna şi Griviţa, nu ne-au dat Basarabia”. Prin urmare, să ştim bine: la sfârşitul războiului vom fi cuprinşi într-o horă de duşmani.” (5 iulie 1915)
Pentru Mehedinţi, războaiele pentru oameni, o Judecată de apoi, o încercare pentru popor, motiv pentru care românii să fie foarte atenţi şi să nu îndemne la hotărâri necugetate. În privinţa perspectivei noastre, Mehedinţi arată că avem trei căi: să rămânem neutri, să mergem cu ruşii sau să ne alăturăm Austro-Germaniei. Calea nepărtinirii nu poate ţine la nesfârşit, pentru că avem teritorii de recuperat: Basarabia şi Transilvania.
„Sfaturile” lui Mehedinţi sunt uneori, analize pertinente ale momentelor de cumpănă ale neamului. Chiar dacă nu „condamnă”, atunci când „judecă” fapte-le înaintaşilor, nu se sfieşte să dea la iveală „păcatele părinţilor”.
Îndemnurile sale la muncă şi cumpătare se fac de fiecare dată şi cu orice ocazie: „Neamurile cu adevărat luminate, au două însuşiri: sunt grozav de harnice şi de econome!”Simion Mehedinţi sesizează şi explică foarte bine mecanismele care guvernează societatea umană. Dacă unul fură, Statul trebuie să-l închidă, dar „trebuie închisoare, trebuie paznic, trebuie câte de toate împrejurul unei închisori şi ca să le facă pe toate, Statul are nevoie de cheltuială.Asta înseamnă că ,,că orice furtişag, orice beţie, orice risipă, orice mişelie, apasă nu numai pe cel care o face, dar cade şi pe capul tuturor celor dimprejur”.
După reluarea apariţiei, se identifică alte perspective care trebuie avute în vedere pentru „ridicarea poporului”. Unirea românilor din „vechile hotare” trebuia făcută şi armonizată în toate compartimentele vieţii: politic, economic, administrativ, cultural, social, monetar, educaţional, religios, etnic etc.
Observator atent al spectacolului politic şi geostrategic european, S. Mehedinţi prefigurează încă din 1926, factorii care au condus la declanşarea celei de a doua conflagraţii mondiale, atenţionând că „Germania a ridicat capul, iar mâine va ridica şi sabia. La polonezi, nemţii se uită cum s-ar uita un dulău la un motan, gata să se încaiere în orice clipă. La cehi se uită tot cam aşa...Aşadar, abia au trecut 10 ani de la război, iar germanii au ridicat capul. Ce va fi până în alţi 10 ani?” (14 mart. 1926)
În privinţa situaţiei interne, perspectivele sunt din ce în ce mai sumbre. Cauzele acestor perspective sunt dintre cele mai diverse: „Miniştri slabi cu duhul…, datorii până peste urechi…, plugăria e ca vai de lume…, pădurile se taie hoţeşte, fără ca românul să se aleagă cu un folos cât e negru sub unghie…, negustorii care cu un vas de spirt şi puţină vopseală, fac zeci de vase de băutură ce samănă a vin…”.De la aceste constatări şi consideraţii, Mehedinţi enunţă o concluzie cu caracter aforistic, valabilă şi astăzi, din păcate, o concluzie care dă frisoane celor care se gândesc la soarta şi la viitorul ţării: „Nenorocirea cea mai mare a unui popor e atunci când îşi pierde ruşinea. Lipsa cea mare de ruşine o arată oamenii care jefuiesc pe faţă o ţară întreagă, ca şi cum ar fi ţara altora”. (28 mart. 1926)
Admirând munca raţională a ţărilor nordice şi nu numai, admirând rodnicia pământului nostru, Mehedinţi nu ezită să releve şi chiar să ironizeze metehnele românilor, enunţând două aprecieri care ar putea fi catalogate drept delimitări de poporul român: „Pământul bun face oamenii răi.” şi „Cum batjocorim pământul.”, solicitând chiar adoptarea unei legi care să pedepsească pe cei care nu lucrează pământul aşa cum trebuie.
Autohtonismul său se manifestă la cotele cele mai înalte şi tocmai din aceste sentimente şi convingeri după care s-a condus toată viaţa, Mehedinţi este un critic permanent al „scăderilor” pe care le au românii: beţia - „Coada plugarilor, fruntea băutorilor” (25 sept. 1927) - „Bem preţ de 17 miliarde, adică jumătate din bugetul ţării! Halal să ne fie! Bem de zvântăm pământul. Nu mai dovedesc cu osteneala cei care fabrică vinuri în pivniţă şi rachiuri în dosul tejghelei. Bem la toartă în peste 50 de mii de cârciumi. De bună seamă că la băutură, suntem fruntea frunții!”.
Mehedinţi a luptat împotriva beţiei cu toate ,,armele”: ironia caustică sau blândă, înţelegând foarte bine şi cauzele care împing omul spre beţie - nemunca şi lipsa de perspectivă pentru el şi copiii săi.
A condamnat fumatul,jocul de cărţi, dar mai ales munca de mântuială, fără minte, fără cap - este poate meteahna cea mai mare a românului, motiv pentru care autorul o urmăreşte cu mare atenţie, pe tot parcursul apariției Duminecii. Arată că străinii obţin de pe un hectar, cât obţine săteanul nostru de pe 10 hectare. De aici reproşul că nu trebuie să ne plângem de lipsa de pământ şi îndemnul: „Fiindcă pământul nu se întinde, întindeţi munca!”
Editorialistul reţine cu durere afirmaţia unui străin care cu drept cuvânt „se mira şi ne zicea că suntem oameni fără cap, când vedea în satele noastre sălcii şi salcâmi pe lângă garduri, în loc de pruni! (…) Zece douăzeci de pruni în lungul gardului, unde pământul stă degeaba, sunt o avere, sunt hrana copiilor în lunile de iarnă. S-au crucit nemţii ce dulci sunt unele soiuri de prune în ţara noastră. Poţi face povirla (magiun), fără să adaugi un gram de zahăr”. (7 oct. 1918)
De altfel, această idee - alături de pilonii despre care am amintit mai sus: adevărul, dreptatea şi munca -, va fi urmărită pe tot timpul apariţiei publicaţiei, cu scopul de pune în lumina cuvântului pe toți cei care „înainte de război nu aveau după ce bea apă, iar azi au averi de sute de milioane şi tronează pe treptele cele mai înalte ale demnităţii oficiale” (23 mai 1926), convins fiind că tot răul nostru, de aici vine.
Citite continuu, editorialele ne apar ca o cronică vie - viaţa de fiecare zi - a unei epoci în care găsim atât lucruri obişnuite, cât şi probleme care interesează întreaga ţară sau chiar Europa.
Salută Reforma agrară din 1918, 1919, 1921, dar arată că legiuitorii trebuiausă dea pământ numai la oamenii buni - harnici, nu şi la cei răi - leneşi, „care n-au pricepere, n-au vite, nu pot scoate din pământ ce se cuvine” şi-l vând pe nimic.
Legiferarea votului obştesc - votul universal -, după 1919 prin care poporul devine stăpânul destinelor sale, a fost un pas uriaş în viaţa sătenilor şi a muncitorilor de la oraşe, dar cu atât mai important cu cât săteanul devenea o masă de manevră în mâna oamenilor politici. „În clipa când primeşte pecetea, Vlad de la stână e tot așa de mare ca regele”, deoarece trimite în Cameră sfetnici de nădejde, dar după alegeri, nimeni n-are voie să mai crâcnească, „şi-a dat părul pe mâna cui a voit. Cum vei vota, așa vei ofta”. (12 mart. 1922)
Explică foarte clar Legea votului universal/obştesc, votul e secret. „Ascultă-i pe toţi, dar în chilia ta, de votare, fă ca tine”!
În perioada campaniei electorale, îndrumă sătenii să se uite atenţi şi să vadă ce hram poartă cel ce doreşte să fie ales. Apreciază „opoziţia” cu toate că nu crede în eficienţa ei, ştiind că hoţii se înhăitează indiferent de partidul din care face parte. Cu toate „sudalmele, bătăile şi junghierile pentru alegeri”, constată că tot a ieşitşi un lucru de folos, adică au fost aleşi şi oameni de la alte partide. „Isprava nu e mare, dar tot e un câștig, că țara n-a fost lăsată pradă unui singur partid. (…) Diavolul politicei s-a ales cu coada scurtată puțintel și cu coarnele retezate măcar de un deget”. (28 febr. 1926)
Este preocupat de faptul că unele gazete mint şi otrăvesc sufletul sătenilor, iar pentru că nu are nicio apartenenţă politică Dumineca îşi face o datorie de onoare de a mărturisi toate greşelile semnalate de cititori, dar toate trebuie să fie semnate, pentru că toate se plătesc şi se răsplătesc.
În mai multe editoriale şi chiar în Conferinţele radio, Mehedinţi atrage atenţia asupra dramei „codrului românesc” - Moartea codrului românesc, aşteptăm învierea lui. De altfel în 1912, reuşise să declanşeze o anchetă parlamentară, privitoare la jaful codrului vrâncean, dar căderea guvernului şi izbucnirea războiului a făcut ca această anchetă să fie dată uitării.
La semnalele pe care le primeşte din Vrancea şi din alte locuri unde codrul a fost jefuit sălbatic, Mehedinți arată că: „Nu toporul e primejdia codrului românesc, ci „cozile de topor”, adică vânzătorii din toate partidele ţării, care au primit mită şi au înăbușit dreptatea şi acum iată urmările”: scăderea debitelor; sălbăticirea apelor”, care distrug totul în cale şi „uscăciunea arăturilor”.
Observator imparţial şi fin al relaţiilor dintre partide, S. Mehedinţi arată că la noi un partid vrea toate „scaunele”, în loc să se unească mai multe partide pe o lege / proiect agreat de mai multe partide, iar la o altă lege neagreată să se despartă fără nici o supărarea. S-ar evita astfel dictatura majorităţilor conjuncturale, care uneori fac mai mult rău decât bine.
Din această perspectivă face o afirmaţie care astăzi ar trebui să ne dea fiori, dar şi motive serioase de reflecţie, privitor la declaraţiile privind schimbarea Constituţiei actuale: „Votarea unei Constituţii, fiind la cârmă un singur partid, e însoţită de mari primejdii”. (15 febr. 1925) Legea „cea mare” a ţării trebuie să aibă un agrement cât mai larg, pentru a ne feri de instabilitate socială, politică şi administrativă şi de alte neajunsuri şi abuzuri.
Cere partidelor să lucreze în folosul poporului şi al statului.
* * *
Ne oprim aici cu prezentarea editorialelor, cu precizarea că în 2014 la 100 de ani de la apariția revistei Dumineca Poporului, Asociația Personalului Didactic „Simion Mehedinți” a editat lucrarea „Costică Neagu – Dumineca Poporului, repere monografice”, vol. I-II (761 p.), iar în 2018 am editat o culegere de creații populare, apărute în revistă: „Costică Neagu – Dumineca Poporului, creația populară. culegere”, vol. III (254 p.), urmând ca în anul viitor să tipărim materialele apărute la rubrica „Evanghelia din dumineca în care a apărut revista”, dar mai ales „tălmăcirile” acestor Evanghelii.(Va urma)
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
Astăzi despre: Paul Celan, românul considerat drept unul dintre marii poeți moderni ai lumii
De același autor
