Un sfert de veac de „reformări” deșarte (VIII)
Psalmii lui Arghezi, toți de o religiozitate interiorizată aparte, exprimă asumarea dramatică a identității umane. Așteptarea răzvrătită a înfăptuirii sfintei dreptăți îl apropie uneori de amarele tânguiri ale lui Iov. Este ceea ce am simțit și noi într-un sfert de veac de promisiuni pulverizate ritos în eter...
Psalm („argheziană”)
Visând izbânzi în faptă şi-n gând, ca Feţi-Frumoşii, am străbătut milenii în suflet cu strămoşii, dar atingând tărâmuri altdată nici visate, să ne găsim odihna vedem că nu se poate. Puzderii de programe, străine, seci şi oarbe, chemându-ne spre ele – prăpastia ne soarbe; am apucat pe drumul tranziţiei, prelung, dar nu-i găsim un capăt, nici scurt şi nici mai lung.
Te urmărim, Dreptate, în cărți şi în silabe, ori pe genunchi şi coate, mergând în patru labe, văzându-ne durerea şi viaţa-ne umilă – poate ne-astâmperi chinul etern măcar de milă. Am încercat de-o viaţă să stăm cinstit la sfat, dar ţi-ai întors privirea de cum te-ai arătat; oriunde-ţi cerem sprijin, cu şoapta tristei rugi, dăm numai de belciuge, de lacăte şi drugi.
Urcăm cu pruncii-n braţe pe dealul tău, Dreptate, şi tu ne dai speranţă mereu pe jumătate, dar cum de vine unul ţepos şi-ntoarce foaia, te răzgândeşti îndată şi ne-o uzurpi şi pe-aia. Pe-altarul tău ne zbatem, Justiţie, de veacuri, dar suferinţei noastre i-ai tot răspuns cu fleacuri; înverşunaţi de piedici, să le zdrobim ne vine, dar trebuie s-o-ncepem, Justiție, cu tine...
