Un sfert de veac de „reformări” deșarte (II)
Îmbrâncirea comuniștilor din jilțurile în care se înțepeniseră ca lipitorile n-a lăsat locurile goale: acestea au fost ocupate instant de unchii, fiii și nepoții celor caterisiți, de cumetri, verișori sau vecini, toți căuzași ai partidului plecat cum venise. Schimbarea schimbării schimbărilor devenea însă pe față un nou pcr (pile, cunoștințe, relații), bun de perpetuat încă mulți ani.
Iată ce scriam în anul 2000, la doar un deceniu de la evenimentele din decembrie 1989:
Pleacă-ai noştri, vin ai noştri...
(glossă, în stil eminescian)
Pleacă-ai noştri, vin ai noştri, toate-s vechi, tranziţii
toate, ca să te fereşti de monştri, de pomană dai din
coate; nu spera şi nu te teme dacă furi singur cât zece,
viaţa-i colb şi anateme, toţi te pupă numai rece...
Multe se petrec de-o vreme şi se sparg la noi în spume,
buba falselor dileme coace peste tot în lume; când
gorganele sunt pline de cuceritori ecveştri, nu mai crezi
nici în destine: pleacă-ai noştri, vin ai noştri...
Viitorul şi trecutul au de-un timp aceeaşi față, care-i cer
şi care-i lutul – nimeni nu te mai învaţă; cad guvernele
de-a valma şi se duc de râpă toate, eşti plesnit mereu
cu palma, de pomană dai din coate.
Toţi întind numai capcane, peste tot numai eşecuri, prins
în vrăji americane, te agăți numai de cecuri; ți-ai pierdut
de mult cărarea, gândurile-ncep să-ți plece, te cuprinde
disperarea – toţi te pupă numai rece.
Toţi te pupă numai rece, viața-i colb şi anateme, dacă
furi singur cât zece – nu spera şi nu te teme; de pomană
dai din coate ca să te fereşti de monştri, toate-s vechi,
tranziţii toate, pleacă-ai noştri, vin ai noştri...
