Opinie despre alegeri: O alegere de Guvern!
Printr-o anomalie geologică aşezarea Frământaţii de Jos se află situată la câţiva kilometri mai sus decât Frământaţii de Sus. Anomalia a fost explicată ştiinţific, atât de către bătrânii localnici cât şi de către specialiştii în tot felul de anomalii, că este urmarea unei alunecări de teren petrecută cu vreo două ere geologice mai înainte, adică atunci când lucrurile stăteau exact invers.
Această anomalie a creat, nu de puţine ori, confuzii printre cei care treceau prin aceste două aşezări paşnice fiindcă, aflându-se, spre exemplu, în Frământaţii de Sus care – după cum am spus, se află ceva mai jos - , erau convinşi că au ajuns la cumnatul Papacioc din Frământaţii de Jos. Ba odată, acu vreo doi ani şi un sfert, din această confuzie, era să se producă chiar moarte de om, mai exact, de femeie, când dada Ţăţica, muierea lui Vasile Pătrunjel, se trezi ziua n-amiaza mare în ogradă cu un tip, îmbrăcat ca la oraş, adică desculţ în adidaşi de aceeaşi culoare, şi care, nici una, nici două, îi puse în braţe un buchet de „Nu mă uita” şi-i zise dintr-o suflare:
-„Mamă soacră, mă iartă că am păcătuit cu fie-ta da’ am venit s-o cer de nevastă ca să aibe pruncul un tată real”.
Uluită, muierea da să leşine ştiind că prunca ei, aflată la şcoală la cumnata Matilda din Bahne, abia împlini doişpe ani de Sfântul Andrei necum că mai e şi borţoasă. Noroc de Vasile Pătrunjel care se afla prin preajmă cu un furcoi în mână, noroc zic fiindcă era cât pe ce să devină iute şi degrabă un al doilea Dracula şi să-l agaţe pe flăcău în vârful furcii taman de obiectele producătoare de păcat. Treaba se lămuri până la urmă că e din motiv de „Sus” şi „Jos”, că fata-i zisese că stă în Frământaţi la numărul paispce bis dar nu-i precizase că e vorba de Frămîntaţii de Jos, care sunt, cum zisei, taman în partea cealalată, adică Sus, la paispce bis.
Singura care nu încurca lucrurile şi putea să dea indicaţii exacte şi fără greşeală despre toţi localnicii din cele două Frământaţii era poştăriţa Mariţei care, de ani de zile ducea pensiile şi poşta în ambele aşezări. Când a fost să iasă la pensie, „frământaţii” din ambele aşezări au cerut la guvern ca poştăriţa Mariţei să nu fie pensionată, ei propunând chiar ca să-i plătească salariul pe mai departe din fondurile locale pentru parastase. Ceea ce guvernul a aprobat în unanimitate numai să nu-i fie diminuate fondurile proprii pentru întreţinerea elicopterelor.
Frământaţii de Sus se află doar la vreo 4 kilometri de drumul judeţean care duce spre centrul importantei comunei Cocârlaţ; această situare le dă un mare avantaj locuitorilor Frământaţi fiindcă le oferă şansa unui trafic rutier destul de animat şi, în plus, contactul cu reşedinţa de comună îi ţine la curent cu toate noutăţile cotidiene legate de recolta la dovlecei (fără îndoială că aţi auzit de celebrii dovlecei „de Frământaţi!”, care au coada în partea cealaltă a produsului), de preţul roşcovelor de Caraibe, de informaţiile politice venite pe cale de presă locală sau judeţeană, pentru a nu mai pune la socoteală că mai toată obştea de sex feminin putea merge la „şopingul” comunal doar cu bicicleta sau, tot aşa, pentru liftingul periodic sau pentru o vizită la „Hair Stilista” Tanţa pentru o tunsoare cu şuviţe. Până la Revoluţie, Frământaţii de Sus, dată fiind aşezarea lor mai joasă, avuseseră parte şi de un „ceapeu” care cultivase, cu succes (şi numai pentru export!), trifoiul cu patru foi („Ia norocu, neamule!”) şi beţe speciale pentru scobitori şi, mai ales, pentru bătutul rogojinelor fiindcă la ele se ataşa un fel de tensiometru (o invenţie locală, absolut originală, brevetată la OSIM) care măsura intensitatea loviturilor spre a se putea evalua, corect, randamentul muncii. După Revoluţie, ceapeul s-a desfiinţat, fostul preşedinte Costică Balamuc și-a deschis, chiar în inima Frământaţilor, o bodegă (”Bistrou”) , unde vindea, pe lângă băuturile tradiţional – locale gen „Fernet”, Secărică, Drojdioară la ţoi şi altele, şi produse alimentare precum „Eugenia”, caramele cu brânză, bicarbonat sau chiar săpun „Cheia”şi tinctură de iod pentru cazuri de avarie fizică. După o vreme însă s-a orientat, a pus în vânzare băuturi la modă adică „Uischi”, Cola sau „Apă medicinală pentru crampe”, iar sub firma cu „Bistro”, comandată la un cucernic pictor de icoane din târg, a mai pus o placă pe care scria cu litere mari: „VELCOME”. Îl întrebară oamenii, necunoscători de limbi romanice: ”Băi Balamuc, ce-i aia, mă,... „VELCOME?”
- „Mă, „Velcome” este pe americăneşte. Înseamnă „poftiţi”, „intraţi bă!”, „ca la matale acasă”.
- „Hă,hă!”, râdeau „frământaţii”. „Păi ce americani să vină p-acilea, mă...”velcome”?
- „Păi nu văzurăţi c-au venit americanii? Dacă s-o-ntâmpla să dea şi ei aşa, o raită şi pe la noi, p-acilea, ca să ne cunoască patria, păi nu se cade să-i primim cum se cuvine, ai? Se cade! Poate că vor şi ei ceva, o tărie, o napolitană, un crenvişt. Să ştie de un’să-l ia, nu!”
De la firma cu „Velcome” i s-a tras şi patronului, mai apoi şi porecla:”Velcome- Balamuc”.
-„Bă Velcome, dă-mi şi mie un pachet de „beteu” bulgăresc şi ţi-oi plăti mâne că azi nu bag mânele în buzunare că zice-se că-i zi de post”. Sau –„Bă Velcome ia pune de-o <<ploşniţă>> mică fără sifon” (ziceau „ploşniţă” la Whisky, adică la „Uischi”, pre limbaj local). Le mai dădea Velcome pe datorie, ”la caiet”, că îi ştia că-s buni de plată.
Apropo de Whisky-„Ploşniţă”. A fost de râsul lumii când „Velcome” s-a hotărât să îl introducă pe piaţa „Frământaţilor”. Se gândise el, „managerial”, că dacă or să vină americanii, ce-or să bea bieţii oameni?. Rachiu de tescovină sau şliboviţă? Nu! Păi să le dea cam ce beau ei p-acolo, pe la ei p-acasă. Aşa se face că, într-o sfinţită zi de duminică, pe la orele unş-pe şi ceva, pe tejgheaua lui „Velcome” îşi făcură apariţia două sticle pătrăţoase şi viu colorate. Ştia el că pe la orele alea, când ies enoriaşii de la sfânta biserică trec şi pe la el ca să-şi mai mântuie din cele păcate ce nu le-au fost mântuite în totalitate, la sfânta liturghie.
Aşa se şi întâmplă.
Intrară oamenii pe rând, după cum terminaseră cu spovedania la părintele Turturică, se aşezară pe la mese şi comandară, ca de obicei „o agheazmă mică”. Văzură pe tejghea cele două sticle pătrăţoase şi după ce se uitară şi iar se uitară încercând să citească ce scrie pe etichete, evident că întrebară:
- „Bă Velcome, ce-i în stecloanţele astea, bă?”
„Velcome”, care abia aştepta să le facă prezentarea, le zise:
- „Bă, astea e sticle de uischi. Băutură d-aia de beau americanii la ei p-acasă!”
- „Da ce bă, ăştia acasă nu beau rachiu?”
-„Cum să bea rachiu? Poşircă d-asta de-a noastră? Ăştia beau...uischi bă, uischi!” întări el cuvântul, arătând către cele două sticle din faţa omului.
Când auziră clienţii că „Velcome” a adus băutură americănească, se ridicară de pe scaune şi, curioşi, se duseră la tejghea ca să vadă minunea. Se uitară, o răsuciră pe toate părţile, o mirosiră dar nu prea înţelegeau despre ce este vorba.
-„Ăăăă....şi cum se bea...asta...<<uischi>> ăsta?
„Păi, se toarnă în pahare aşa, cam de un deget, nu mai mult, şi se pune peste el <<soda>>”.
- „Ce se pune?! Sodă?. Ce eşti nebun?! Cum să pui sodă în beutură?” se mirară, cu uimire mare, toţi cei de faţă. „Asta îţi arde maţele, bă. Ţi le face sită. Cum să pui sodă în rachiu chit că e american!!”
- „Băăă, nu se pune sodă, nu d-aia de rufe sau de-ţi faci săpunul în casă, ci <<soda>>, asta pe americăneşte înseamnă..sifon. Sifon bă!” lămuri el, cu competenţă, asistenţa care nu-şi venise din mirare.
- „De ce dracu nu-i spun sifon!! Păi cum să-i spui la sifon...<<sodă>>”.? A zis bine cine-a zis că americanii ăştia e cam trăzniţi. Auzi, băutură cu sodă! Hă, hă hă,” se hliziră oamenii.
Traseră câte o duşcă şi plescăiră din gură a mare plăcere.
„E bun, măi „Velcome”. E bun!” Da miroase a dracu, a...ploșniță... ”îşi dădură aştia verdictul şi mai traseră încă o duşcă din cele pahare.
Plătiră oamenii şi la plecare, îi ziseră patronului. „Felicitări nea Velcome. Mai trecem pe la matale!”
-„Văzurăţi băi ? se adresă „Velcome” către asistenţa rurală rămasă care părea, încă, neîncrezătoare în noua beutură adusă la ei în comună. „Văzurăţi băi?” , reluă el dilogul cu localnicii.”Iaca cine ştie ce e bun în lumea asta”.
Se duse vestea în comună cum că „la „Velcome” s-a pus în vânzare o „beutură americancă cu miros de ploşniţă dar care e medicament de leac pentru toate bolile” şi încet, încet au venit curioşi să deguste „leacul americănesc” .
Încet, încet, „Velcome” devenise un fel de centru socio – cultural al Frământaţilor.
După ce-şi terminau treburile, oamenii se adunau la „Velcome” la o tărie, la o politică, la o bârfă, acolo se făceau şi se desfăceau mai toate treburile aşezării, ale comunei, ale judeţului sau chiar, ale ţării. O să râdeţi, dar chiar şi ale ţării.
Păi să vedeţi ce s-a întîmplat.
Se pregătea ţara de alegeri. Dacă se pregătea ţara apoi era musai să se pregătească şi Frământaţii. Într-o duminică se adunaseră, ca de obicei, la „Velcome”, vreo câţiva localnici, „la o „americancă cu sifon”. De obicei, duminica femeile se duceau la biserică, mai des de când a venit popa cel tânăr, frumos de-i făceau muierile ochi dulci şi-l pupau (în gând, bine-nţeles ca să nu cadă direct în păcat) ca pe icoana Sfântului Varsanufie, cea de hramul bisericii. Bărbaţii profitau de duhovniceala muierilor şi se adunau la „Velcome”, la o gură de „aghiazmă” binefăcătoare. Mai oropsiti erau doi, pe care nevestele îi ţineau din scurt, ca pe potăile din lanţ că-i duceau să stea la sfânta Liturghie până termina popa cu cădelniţatul. Dar ei inventaseră metoda „de-a navetiştii”: stăteau ce stăteau la slujbă să-i vadă popa şi muierile, apoi dau fuga la „o agheazmă mică” la „Velcome”, că biserica era la doi paşi de „Bistro” (sau, invers, dar nu contează!). Apoi iar la biserică, mai făceau nişte cruci, mai pupau vreo icoană şi-apoi iar...retur la „Velcome”. Iaca – aşa îl mulţumeau şi pe Dumnezeu şi pe ...Celălalt.
Ei bine, în duminica aia, cum ziceam, din una în alta, se aduse vorba şi despre alegeri. Oamenii, mai toţi, erau nemulţumiţi de cum mergeau lucrurile prin ţară, că una li se promiseseră la alegeri când li s-a dat, odată cu promisiunea, şi un kil de lămâi, şi alta se dovedi a fi în realitate când constatară că lămâile erau semi-stricate, că fuseseră luate pe gratis de la marfă returnată.
-„ Cum să meargă bine, dom-le, cum să meargă ?”, zice a lui Cuculete. „Pui la agricultură pă unu’ care n-a dat în viaţa lui cu sapa, n-a fost la praşilă şi nu ştie care-i ovăzul şi care-i grâul!”
Agitaţi şi de „argumentele” des repetate din sticlele de la bar, oamenii se încinseră serios la politică, mai mai să se urce în avionul local, să meargă la Bucureşti şi să ceară un alt guvern. Nu trecură la fapte fiindcă lui „Nea Velcome” îi trăzni o idee care, după câteva clipe de analiză mentală, fu îmbrăţişată în unanimitate de către toţi cei prezenţi.
- „Ce să mergem, mă, la Bucureşti să cheltuim banii cu diurnă! Mai bine facem noi, aicea, un guvern al nostru şi trimitem lista la Bucureşti ca să se voteze acolo cu toată lumea”
- „Bună idee!” aprobară cei mai mulţi şi, plini de un entuziasm nestăvilit, mai comandară câte un rând de „ploşniţă cu sifon.”
- „Mă, uite, dac-aş fi eu prim ministru”, zise „Velcome”,...”dac-aş fi eu prim ministru aş pune numai oameni unu şi unu, „frământaţi” de-ai noştri că-i ştim aicişa de neam de neam!”
-„Aşa-i!” - fură de acord cei de faţă, recunoscându-l implicit pe „Velcome” ca viitor prim-ministru (că avea şi experienţa vieţii, doar fusese şi preşedintele ceapeului şi la ceapeu, cum – necum, oamenii nu o duseseră rău, ca acum).
-... „Să zicem că facem noi acilea, un guvern al nostru, îşi reluă ideea „dom-prim minsitru „Velcome”. Să zicem, da?. Hai să vedem: pă cin-să punem noi mai marele peste... agricultură? Pă cine?
- „Păi.....păi...pă... nea Bicu a Catrinei, propuse Cană a lui Trandafira (i se zicea „Cană” de la obiectul casnic pe care-l avea de a-l utiliza intensiv când cobora în pivniţa cu damigene), c’a fost şi brigadier la sectorul legumicol şi-acolo ştiţi c-a dat un randament dinamic”, îşi susţinu el propunerea. „N-a fost el fruntaş pe ramură pă judeţ de-a apărut şi la gazeta de perete?”
- „E bun, dom-le, e bun!”, aprobară în unanimitate şi fără nici-o abţinere, cei de faţă.
- „Vasăzică, avem un ministru la agricultură. Bun!. Să mergem mai departe. Pă cin-să punem noi la...”ape şi păduri”, că şi-aicea ne trebuie miniştri?
De data asta apărură divergenţe de păreri: unii l-au propus pe Todiraş, brigadierul care lucra încă la Ocolul silvic, dar s-a opus cu vehemenţă Liţă tractoristu’ pe motiv că astă primăvară când i-a cerut o cărucioarcă de lemne din căzătură, n-a vrut să-i dea, nici măcar o surcică. „Că trebuie aprobare de la Ocol”, îi zicea. „Da ca să se ducă noaptea, tiptil – tiptil, la vădana lu’ Ciripoi, nu-i trebă aprobare de la Ocol, nu?” se asmuţi Liţă tractoristu.
După discuţii „pro” şi „contra”, ca în orice democraţie comunală, propunerea, supusă la vot, a fost respinsă pe motiv de imoralitate şi a încălcării normelor eticii şi echităţii socialiste. Pardon!, „democratice”. A fost propus apoi Ştefănuc lemnarul, cel care făcea acoperişuri la mai toate casele din judeţ şi nu căzuseră decât vreo trei, că se pricepea ca nimeni altul la tăiat şi fasonat lemnul din pădure, plus că sicrie şi cruci cum le meşterea el, le făcea plăcere până şi morţilor să le vadă. Şi aşa, Ştefănuc a ajuns maimarele peste păduri, ape şi râuri, că nimeni n-a îndrăznit să fie „contra” gândindu-se că dacă, Doamne fereşte!, le vine cumva sorocul, să nu se aleagă, din răzbunare, cu vreun copârşeu spart şi cu noduri de-o să le iasă sufletul pe-alături în loc s-ajungă cu el, întreg, în Rai.
A urmat propunerea pentru ministrul de finanţe, aia mai păcătoasă dintre toate.
- „Să punem pe cineva care să ne dea pensii mai mari !”, se învârtoşi Tătăruş, pensionat medical pe caz de boală că l-au ciomăgit unii pe când era paznic de noapte la magazinul universal de „Sticle şi borcane” de la oraş, că nu i-au lăsat să fure din avutul obştesc.
Sări cu vorba, iar, Liţă tractoristul, cu oful lui:
- „Mie să-mi dea bani să iau un tractor nou că ăsta e de pe vremea lu’ Gheorghiu Dej, Doamne iartă-mă!, să pot să-i pun remorcă şi să le duc oamenilor pepenii la târg.”
- „Ce pepeni?! Ce pepeni ? De asta ne arde nouă? Mai bine ne-ar da bani să ne tragem o cale ferată pân-aici, uite chiar până aici, la „Velcome”. Măcar una mică, aşa, pe o singură şină ca să arătăm şi noi lumii, cine sunt Frământaţii de Sus. Poate vin şi americanii cu trenu’ că le-o fi mai greu cu elicopteru’, că n-au un-să-l aşeze?”
Oamenii nu dădeau semne să cadă la vreo învoială aşa că, după un timp, „Dom’Prim ministru Velcome” simţi nevoia să intervină:
-„Măi fraţilor, eu m-am gândit s-o punem cu finanţele, adică cu banii, p-aia de fusese casieră la CEC , pe Stana lu’ Chiștoc care acum îi ţinea contabilitatea la firma lu fii-su, la oraş, că toate controalele, cât au scotocit-o, n-au găsit-o cu nici-un leu în neregulă.”
Gândiră o vreme la propunere şi apoi conchiseă că dom’prim ministru are o propunere constructivă, realistă şi cu perspective luminoase la orizontul apropiat. Aşa că o votară şi, de bucurie c-au mai rezolvat cu un ministru, mai cerură un rând de „ploşniţă cu sifon”.
Exact la acest punct de pe ordinea de zi, treaba se încurcă fiindcă cei doi „navetişti”, care erau când cu gura pe la sfintele icoane când pe la sfintele pahare, începuseră să se cam afume şi nu de la tămâierile popii Turturică ci de la cele „americance cu sifon”, şirete rău dacă nu le ştii bine rostul. Cătau muierile lor către ei când se aflau lângă sfintele icoane că li se părură că nu prea dădeau semne că-l percep exact pe Domnul, ba una din ele înlemni şi să cadă din strană când îşi văzu omul făcându-şi un fel de cruce...cu mâna stângă. „A intrat Necuratu’ în ei!” îşi ziseră, speriate, femeile şi fără să mai aştepte încheierea Liturghiei îşi traseră soţii afară „la cercetare”. Le luară repede „urma” după miros şi după uşorul balans produs datorită rotaţiei Pământului.
- „Aţi fost la „Velcome”, nenorociţilor, ...păcătoşilor,.. în Sfânta Duminecă..”... săriră ele cu gura, pe bieţii oameni.
- „A..am fost...că facem guvernu’...” dădură ei să explice.
- „Guvern, ce guvern !?” se oţărâră ele, cu mâinile în şold, gata de acţiuni belicoase.
-„Păi facem acolo, guvernu’ cu miniştri...cu toţi...că e parlamentu’...adică noi...”
„Ia să vedem noi ce „parlament”, ce „guvern” faceţi voi la „Velcome”?, îşi ziseră femeile, şi se porniră vijelios spre locul cu pricina.
La „locul cu pricina” tocmai se dezbătea propunerea pentru ministrul sănătăţii. Găsira pricină la toate propunerile: lui Pişpirică, fostul agent sanitar, că e prea prieten cu alcoolul şi că, nu odată, în loc să le dea pastile de cap le-a dat oamenilor purgative de-şi umplură oamenii privăţile şi se rupseră la maţe; pe Ţuţulina care fusese soră la un frate la spital, că nu ştia decât să pună lipitori fie că ţi-ai scrintit o mână fie că ţi-a căzut o plombă; pe Turturică, fost sanitar la pompieri, că rămăsese schilod de când căzuse de pe scara de incendiu când se urcase pe un acoperiş ca să salveze o mâţă. După ce stătuse şi ascultase din pragul uşii dezbaterile electorilor „velcomişti”, lelea Fufulina a lu’ Tărăboanţă (unul dintre „navetişti”), se avântă în mijlocul sesiunii şi, cu mânile înfipte ca nişte baionete în buzunarele şorţului duminical, tună din plămânii săi de două hectare:
- „Băi plebe (Fufulina era recunoscută pentru limbajul ei elevat), băi plebe, da’ voi pă mine mă uitarăţi? Taman pă mine, mă? Ia zi mă, Scăfârlie, cin-te-a vindecat pe tine de limbrici, ai? Şi pe tine (se adresa unui tinerel imberb), cin’te-a scos din burta mă-tii acu 17 ani? Cine e cea mai bună moaşă din tot judeţu’ de-am moşit-o şi pe fiica lu’ Dom’ colonel de la artelerie, de-a rămas grea cu deputatu ăla din Bucureşti ce i-a cumpărat chiloţi cu şfară den Italia? Cine? Când vă fată vaca sau măgăriţa, pă cine chemarăţi, mă? Nu pă mine? Când a fost să moară a lu’ Trufandache, Dumnezeu să-l ierte!, cine-a fost la căpătâiul lui când l-a luat Dumnezeu de-a scăpat muierea lui de-un beţiv, cine, ai?”
Pentru câteva clipe se făcu tăcere fiindcă localnicii nu se se gândiseră la o asemenea propunere care, iată, se dovedea acum atât de realistă încât toţi se ridicară brusc în picioare şi o aprobară prin aplauze zgomotoase de se auziră până în celălalt capăt al aşezării. Oamenii crezură că a venit preşedintele ţării într-o vizită de lucru, ca la inundaţii, ca să promită poporului recolte mari de păstârnac şi se porniră degrabă către „Velcome” ca să-l vază în carne şi oase şi să se tragă în poză cu el sau chiar, să le năşească nişte prunci abia născuţi că nu-i de ici de colo să ai năşic un preşedinte. Când colo, ce să vază? La „Velcome”, mare Parlament, mare.
-„Dacă e de guvern, se băgă în vorbă Broscoi a lu’ Hârtoapă care venise glonţ sărind chiar de pe privată unde-l prinsese vestea, dacă e de guvern uite, eu mă bag la armată. C-am făcut tot războiu’ şi am şi-un glonţ aici, în cap, de se vede şi la radiografie şi mi-au dat şi o decoraţie fiindcă n-am murit. Eu, pe front, am luptat pe toate liniile, şi pe linie de partid, şi de sindicat, şi de Ceapeu unde am fost paznic la bostănărie cu puşcă lângă mine.”
Oamnii nu fură de acord fiindcă, de când cu glonţul în cap, a lu’Broscoi e cam dus cu sorcova iar armata e o treabă de mare răspundere: că dacă, din greşeală, Doamne fereşte! declanşează o atomică de cade turla cea nouă a bisericii şi sar toţi „frământaţii” în aer, inclusiv cei din Frământaţii de Jos (chiar dacă, fiind mai sus, sunt ceva mai feriţi). Păi!? Se dusese vestea de răspunsul ce l-a dat unui turist, într-o seară, pe când se înapoia din Frământaţii de Jos (unde fusese la un deces că murise iapa unei rude), turist care-l întrebase, aşa, de banc:
-„Bade, acolo, ce se vede pe cer, oare ce-i: soarele sau luna?”
La care, a lu’ Broscoi, după ce-şi puse mâna streaşină la ochi şi privi cu atenţie, îi răspunse:
- „Mă iartă dom-le, da nu ştiu, că eu nu-s de-aici ci de preste deal, de la Frământaţii de Sus!”
Amânară, din motive de responsabilitate politică, numirea la armată şi trecură la numirea la la „Tineret şi sport” unde a fost propusă şi aprobată fără nici-un „contra”, chiar fata lui „Velcome”, Ţuţulica (obţinută din cea de-a patra căsatorie neoficială), că se dovedise aprigă la fugă atunci când, seara, venind de la discoteca din Cârligele, se luase de ea jandarmul Ţăţârcă, aflat în permisie şi la disco şi care voise să o iniţieze în noul dans „de-a culcatul în porumbişte”. Fugise Ţuţulica de-i sfărâiau călcâilele, nu de frică, Doamne fereşte! că era cu curajul la ea, ci pentru că ea, de mic copil, nu suportase popuşoiul. S-a aflat repede de recordul ei de viteză, însă din păcate fiind noapte, nu putuse fi omologat oficial. Dar neoficial...
Se făcuse de amiază şi cum era ziua Sfintei Duminicia a Şteviei iar „Velcome” urma să pregătească localul pentru petrecerea de divorţ a familiei Frunzulică - la care era aşteptat şi popa Turturică ca să binecuvânteze divorţul şi să le ureze succes în noua viaţa -, patronul suspendă „Parlamentul” mai cu seamă că el urma să aibă şi o întâlnire de taină cu un importator de sutiene din Insulele Papucului Verde. Pentru care motiv? Intenţiona să organizeze, în premieră naţională în Frământaţii de Sus, un concurs feminin de topples, de ţâţe goale, adică, cu participarea doamnelor frământate. Concursul urma să se încheie cu acordarea unui premiu special, „Sutienul Papucului Verde”, fiindcă numai acolo mai găsise sutiene mari cât un judeţ pe măsura hectolitrilor de lapte găzduiţi de organele mamare ale localnicelor. Se semnă deci, un proces verbal cu rezultatele parţiale ale sesiunii care va fi afişat sub firma „Velcome” ca să se ştie şi să se facă, în continuare, propuneri constructive.
Epilog.
Între timp, firma cu „Velcome” a fost preluată de un întreprinzător multinațional care a deschis acolo o prăvălie în care vindea huşti şi tărâţă de import, pentru faimosul borş multinațional cu ştevie. „Parlamentul de Frământaţi” s-a autosuspendat din motive de fraudă electorală la sicla cu ”uischi”, iar oamenii nu şi-au pierdut speranţa că la viitoarele alegeri, cu experienţa căpătată, vor putea trimite în fruntea ţării pe frământaţii cei mai vajnici ca să ducă patria pe noi culmi de civilizaţie şi progres. Or fi reuşit? Așteptăm rezultatul de la Curtea Constituțională sau alte curți.
A consemnat pentru istorie,
Prof. Victor Simion
