Românul pare că nu poate trăi fără „tătuc”. Îl caută mereu, îl visează, îl ridică pe soclu, apoi îl înjură după ce cade. Dar până să cadă, îi predă tot: speranță, voință, judecată, chiar și libertatea. Parlamentul? O adunătură de gălăgioși. Instituțiile? Piedici. Legea? Bună doar când lovește în ceilalți. În schimb, un singur om — asta da soluție! Un om „tare”, „care să facă ordine”, „să decidă”, „să pună cu botul pe labe”. Adică exact materia primă din care se fabrică dictatorii.

Istoria noastră e plină de asemenea figuri providențiale. De la domnitorul autoritar ridicat la rang de salvator, până la mareșalul infailibil și la conducătorul iubit care vorbea singur din balcon în timp ce țara îngheța în întuneric. Românii au avut mereu nevoie să creadă că destinul unei națiuni încape în mâna unui singur om. Nu într-o idee. Nu într-o lege. Nu într-un sistem. Într-un om.

Poate pentru că democrația cere răbdare, iar românul a fost educat de istorie să aștepte porunca, nu dezbaterea. Democrația înseamnă instituții, echilibru, compromis, reguli impersonale. Ori toate acestea par slăbiciuni în ochii celor care vor „unul să facă dreptate”. Parlamentul devine inutil, presa devine dușman, opoziția — trădare. Tătucul trebuie să decidă singur. Repede. Definitiv. Pe placul lor.

Astăzi, unii îl văd tătuc pe Georgescu. Alții îl visează pe Bolojan, dar și pe Grindeanu.Fiecare tabără e convinsă că omul ei este salvatorul neamului, iar ceilalți sunt hoți, trântori, vânzători de țară. Nimeni nu mai discută idei, proiecte sau principii. Se discută persoane. Fețe. Tonuri. Gesturi. Idolii politici au luat locul argumentelor.

Și pentru că nu se înțeleg asupra tătucului suprem, societatea fierbe ca o oală sub presiune. Fiecare crede că dreptatea absolută e doar de partea lui. Dacă „al lor” nu câștigă, atunci țara e furată. Dacă „ceilalți” ajung la putere, atunci vine apocalipsa. În această febră tribală, România nu mai este o comunitate, ci o galerie de suporteri gata să incendieze stadionul pentru favoritul lor.

Cel mai grav este că mulți aruncă fără regret la gunoi tocmai mecanismele care îi pot apăra de abuz: instituțiile democratice. Le disprețuiesc fiindcă sunt lente, imperfecte și nu livrează miracole. Dar democrația nu produce miracole. Produce limite. Iar limitele sunt exact ceea ce dictatorul urăște.

Românul nu pare să fi scăpat de reflexul supunerii. După Revoluție, a schimbat doar chipurile de pe pereți. Ne-am lepădat de dictator, dar n-am renunțat la nevoia de dictator. Încă așteptăm omul providențial care să rezolve tot, să pedepsească pe toți și să ne scutească de povara gândirii.

Numai că atunci când o țară își pune destinul într-un singur om, sfârșește prin a nu mai aparține nimănui.

Gheorghe Mocanu

Scriitor, colaborator ZdV