Vrancea, în România cu două viteze: „Unde sunt banii Moldovei?”
Într-un articol de opinie publicat de Ziarul de Vrancea, scriitorul Gheorghe Mocanu vorbește despre decalajele dintre Moldova și regiunile mai dezvoltate ale țării și cere Guvernului să prezinte, județ cu județ și leu cu leu, distribuirea marilor investiții publice. De la Focșani până la Botoșani, întrebarea rămâne aceeași: când va fi estul României tratat ca parte egală a țării?
România cu două viteze. Moldova, condamnată să aștepte
Există o hartă a României pe care n-o găsim în atlas. Este harta banilor publici. Și, dacă o privești suficient de mult, începi să te întrebi dacă Bucureștiul mai guvernează o singură țară sau două Românii care se îndepărtează una de cealaltă.
Una în care se construiește, se modernizează, se inaugurează și se proiectează viitorul.
Și alta în care oamenilor li se cere să mai aibă puțină răbdare.
Moldova este, de prea multă vreme, România răbdării.
După Revoluție am asistat la o succesiune nesfârșită de guverne, reforme, strategii, programe naționale și promisiuni europene. S-au schimbat partidele, premierii, miniștrii și lozincile. Numai decalajele dintre regiunile țării au rămas. Ba, în multe privințe, s-au adâncit.
Nu am nimic împotriva Clujului, Timișoarei, Oradei, Sibiului, Brașovului sau oricărui alt oraș din România. Dimpotrivă. Să se dezvolte! Să aibă infrastructură, spitale, stadioane, centuri, aeroporturi și investiții.
Dar am o întrebare:
Moldova când?
Când vine rândul Bacăului, Vasluiului, Botoșaniului, Neamțului, Vrancei, Galațiului și al celorlalte județe din această parte de țară să simtă că aparțin aceleiași Românii?
Când un guvern găsește resurse pentru proiecte mari în vestul și centrul țării, iar în Moldova investițiile majore continuă să fie insuficiente în raport cu decalajul acumulat, întrebarea nu mai este una de orgoliu local. Este o problemă de echitate națională.
Iar dacă vorbim despre proiecte precum marile stadioane anunțate sau finanțate la Brașov, Oradea și Timișoara, avem dreptul să întrebăm de ce aceeași hotărâre politică nu se vede și în estul României.
Nu cerem să se ia stadionul Timișoarei și să fie mutat la Focșani.
Nu cerem sărăcirea Oradei pentru îmbogățirea Bacăului.
Nu cerem oprirea dezvoltării Transilvaniei sau Banatului.
Cerem ceva mult mai simplu:
România să-și trateze regiunile ca aparținând aceleiași țări.
Moldova nu poate trăi la nesfârșit din promisiunea următorului tronson de autostradă. Da, infrastructura rutieră începută în ultimii ani reprezintă un pas important. Dar după zeci de ani de întârziere nu poți prezenta câteva zeci sau sute de kilometri de șosea drept dovada că problema Moldovei s-a rezolvat.
Moldova are nevoie de autostrăzi complete. De spitale mari și moderne. De investiții industriale. De infrastructură feroviară. De locuri de muncă bine plătite. De investiții culturale și sportive. De proiecte capabile să țină tinerii acasă.
Pentru că aici se află adevărata tragedie.
Moldova nu pierde numai bani.
Moldova pierde oameni.
Sate întregi îmbătrânesc. Orașele mici se golesc. Tinerii pleacă spre București, Cluj, Timișoara sau direct în străinătate. Iar după aceea ni se prezintă statistici care constată savant că estul țării este mai sărac.
Păi cum să nu fie?
Dacă timp de decenii investiția urmează dezvoltarea deja existentă, iar sărăcia este pedepsită tocmai prin lipsa investițiilor, creezi un cerc vicios monstruos: celui care are îi mai dai, iar celui rămas în urmă îi explici că nu este suficient de atractiv pentru investiții.
Asta nu mai este politică de dezvoltare regională.
Este abandon.
Iar guvernul condus de Ilie Bolojan are obligația să explice public, cu cifre și proiecte concrete, cum distribuie investițiile majore între regiunile României. Nu prin vorbe. Nu prin conferințe de presă. Nu prin „vom face”.
Pe hartă.
Județ cu județ.
Leu cu leu.
Să vedem cât primește vestul, cât centrul, cât Bucureștiul și cât primește Moldova.
Pentru că banul public nu este banul Oradei, al Clujului, al Timișoarei, al Iașului sau al Bucureștiului.
Este banul României.
Și tocmai aici apare revolta.
Un guvern nu are voie nici măcar să lase impresia că există regiuni privilegiate și regiuni condamnate să aștepte. Premierul României, indiferent de orașul din care provine, încetează în ziua numirii sale să mai fie omul unei administrații locale. Din acea clipă trebuie să fie premierul de la Oradea până la Botoșani, de la Timișoara până la Vaslui și de la Cluj până la Focșani.
Altfel, se naște o întrebare teribilă:
A cui țară este Moldova?
Nu vreau teorii despre conspirații și nici povești despre planuri secrete. Realitatea vizibilă este suficient de gravă. România are decalaje regionale uriașe, iar statul are obligația morală și constituțională să le reducă, nu să le transforme într-un destin.
Moldovenii nu cer milă.
Nu cer pomeni.
Nu cer să li se dea ceva luându-se de la alții.
Cer ca atunci când se împarte viitorul României, să fie și ei la masă.
Pentru că Moldova nu este o provincie de mâna a doua.
Nu este rezerva de forță de muncă a Occidentului.
Nu este locul din care iei voturi o dată la patru ani și căruia îi trimiți apoi, de la București, încă o promisiune.
Moldova este România.
Iar dacă România modernă se construiește numai într-o parte a hărții, în timp ce cealaltă este invitată să mai aștepte o generație, atunci problema nu mai este a Moldovei.
Problema este a statului român.
Și poate că a venit vremea ca Moldova să nu mai întrebe timid:
„Când ne vine și nouă rândul?”
Ci să întrebe răspicat:
„Unde sunt banii Moldovei?”
Gheorghe Mocanu
Scriitor- colaborator al Ziarului de Vrancea
