Vrancea, 29 de ani cu Ziarul de Vrancea: „Acest ziar nu este un moft” - e memoria și oglinda județului
Din Focșani, de pe tărâmurile „Mioriței”, un cotidian care a ales să nu se resemneze: 29 de ani de presă locală tipărită și digitală, cu cititorii în centru, cea mai de preț avere.
18 ianuarie 2026. Pentru un ziar local, așa cum este Ziarul de Vrancea, 29 de ani nu sunt doar o cifră foarte aprope de una rotundă semnificativă. Sunt o arhivă vie a Vrancei, o colecție de zile în care bucuriile și necazurile s-au așezat, rând pe rând, pe paginile tipărite și, mai nou, pe ecrane. Sunt 29 de ani în care am mers înainte într-o cursă contracronometru, cu rigorile unui cotidian, „printre obstacole”, uneori cu riscuri majore, dar mereu cu aceeași obligație morală: să fim alături de cititorii noștri și să spunem netrunchiat faptele pe care unii le-ar fi vrut ascunse.
Vrancea nu e doar un județ pe hartă. E un loc cu nerv, cu memorie, cu oameni care au trăit schimbări bruște și promisiuni prea frumoase ca să fie adevărate. Iar presa locală — atunci când își face meseria — devine mai mult decât un „canal de știri”: devine martor. De aceea, la aniversarea de astăzi, vă invit să ne revedem istoria așa cum a fost: cu vrânceni obișnuiți și VIP-uri, cu copii deosebiți deveniți adulți apreciați, cu performanțe și contraperformanțe, cu mărire și decădere, cu escrocherii de proporții, cu dreptate și nedreptate, cu omenescul și neomenescul, așa cum e viața.
Ziarul nostru a apărut pe 18 ianuarie 1997, într-o Românie în care oamenii stăteau la coadă să cumpere presă scrisă, iar cuvântul tipărit însemna enorm. În editorialul de început, „Acest Ziar”, spuneam limpede: „nu este un moft”. Nu era. Și nu este nici astăzi. S-a născut la sfârșit de secol și de mileniu, iubit și urât, dar mai ales citit — de cei care supraviețuiseră dezinformării și propagandei, și de cei tineri, sătui de „împliniri mărețe” recitate mecanic.
Am pornit cu o credință simplă: că într-o societate normală libertatea de exprimare e firescul. Dar realitatea tranziției ne-a lovit repede: economia de piață a fost, pentru mulți, mai degrabă capitalism de cumetrie; proprietatea, pentru unii, un moft — pentru alții, o pradă. „Când apele se umflă, gunoaiele ies la suprafață”, spune vorba din bătrâni. Noi am văzut „apele” umflându-se ani la rând, iar cei pregătiți să „pescuiască” în tulbure au lucrat organizat, cu tupeu, acoperiți de complicități și de tăcere.
Și atunci am făcut ceea ce face presa când nu acceptă să fie decor: am scris. Am documentat. Am întrebat. Am arătat. Iar reacția a fost, încă din primii ani, una previzibilă: procese, intimidări, presiuni, încercări de control. „Am făcut cunoștință” cu justiția folosită ca scut pentru „șmecheri” și ca bâtă pentru cei incomozi. Am învățat repede că într-un județ mic, adevărul are preț, iar factura nu vine niciodată cu reducere.
Momentul de răscruce a venit în 2002. Atunci s-a încercat, pe față, îngroparea unui ziar care nu răspundea la ordin. A fost o operațiune de hărțuire și suprimare cum rar s-a văzut în presa locală: interdicții, evacuări, dosare penale, controale, blocaje, „racolări”, presiuni pe oameni, boicot informațional. S-a ajuns la situații absurde și halucinante: oprirea transportului de ziare, tentative de confiscare, refuzul difuzării prin canale de stat, ridicarea chioșcurilor în ciuda unei hotărâri judecătorești, valuri de procese — peste 200, cu 64 într-o singură zi — și „controale tematice” care căutau cu orice preț un pretext, măcar unul, ca să reducă un cotidian la tăcere.
Atunci am înțeles, mai clar decât oricând, ce înseamnă să fii presă independentă într-un loc unde puterea locală se confundă, uneori, cu instituțiile. Am trăit izolarea — „nu vă mai cunoaștem pe stradă”, „nu vă mai răspundem la telefon”, „nu vă mai dăm informații publice” — și atacul asupra bazei economice: publicitate tăiată, contracte reziliate, conturi blocate, o presiune constantă pusă pe existența de zi cu zi a redacției. În același timp, se întindea și capcana morală: teza că „modelul de succes” în presă ar fi acela care coafează realitatea pe placul puternicilor zilei. Noi am refuzat asta în 29 de ani. Și refuzăm și astăzi.
De ce am rezistat? Un răspuns e simplu și adevărat: cititorii. Ei sunt averea noastră cea mai de preț. Oricât ai hărțui un ziar, nu poți „confisca” încrederea oamenilor dacă ei simt că, zi de zi, cineva are curajul să spună ce alții ascund. În anii cei mai grei, când s-a încercat distrugerea rețelei de difuzare, când ziarul a fost vândut „cu volanții”, când a existat violență, când părea că totul se închide în jur, cititorii au fost cei care ne-au ținut în picioare. Și, paradoxal, tocmai presiunea a confirmat un lucru: dacă deranjezi, înseamnă că ai atins un punct sensibil al adevărului.
Astăzi trăim alte provocări, la fel de dure, doar că mai „discrete”: costuri în euro pentru hârtie (în România nu se mai produce hârtie de ziar de ani buni), tarife crescute pentru difuzarea abonamentelor, migrarea masivă spre online și iluzia că jurnalismul ar fi gratuit „pentru că avem internet”. Iar peste toate, avalanșa de pseudo-informație, manipulare și „minunățiile” care transformă atenția într-o marfă ieftină. Vedem cu toții, în perioada asta, ce se întâmplă când adevărul devine secundar, iar emoția se monetizează.
În fața acestor realități, Ziarul de Vrancea s-a adaptat și se adaptează continuu: ediție tipărită și online, știri aproape în timp real, Facebook, Instagram, TikTok, YouTube. Dar adaptarea nu înseamnă să renunți la coloană vertebrală. Dimpotrivă: înseamnă să duci aceleași principii în forme noi, pe platforme noi, cu instrumente noi, fără să îți pierzi identitatea.
De aceea, la 29 de ani, nu scriu un text festivist. Scriu un (n.r. și sper să nu sune „pompos”) angajament. În Vrancea, pe tărâmurile de baladă ale „Mioriței”, noi am ales să nu acceptăm resemnarea „baciului moldovan”. Am ales să mergem înainte. Pentru că — și aici revin la cuvintele lui George Santayana — „Cine își uită trecutul este condamnat să îl repete.” Iar dacă uităm cum se poate sufoca presa, cum se poate strivi spiritul critic, cum se poate cumpăra tăcerea, atunci ne vom trezi, din nou, în aceleași cercuri ale „normalității” strâmbe.
Ziarul de Vrancea împlinește astăzi 29 de ani. Și da, „Acest ziar nu este un moft”. Este Ziarul de Vrancea: o parte din istoria județului, o oglindă imperfectă, dar sinceră, a ceea ce am fost și a ceea ce suntem. Le mulțumesc tuturor celor care au pus umărul la fiecare ediție — jurnaliști, colaboratori, editori, difuzori, oameni din administrație, parteneri — și, mai ales, cititorilor, cei care ne-au dat puterea să mergem mai departe atunci când unii ne-au vrut închiși.
La mulți ani, Ziarul de Vrancea!
La mulți ani, Vrancea care citește, întreabă și nu se lasă păcălită!
Corneliu Condurache
Director general, Ziarul de Vrancea
