Unde moartea așteaptă, ei aprind lumina: Slavă tainicilor „Dumnezei” din Chirurgie, ATI și UPU, Spitalul Județean Focșani
Cu mâinile lor opresc ceasul morții, cu inima lor încălzesc speranța. În tăcerea saloanelor sterile, ei luptă pentru fiecare răsuflare. Acolo unde timpul curge altfel, unde o secundă poate însemna totul sau nimic, acolo trăiesc și lucrează ei – medicii, asistenții și personalul auxiliar din Chirurgie, ATI și UPU. Nu cer aplauze. Nu vor nume scrise în aur, Dar în fiecare zi, îmbrăcați în halate albe, intră în bătălia nevăzută cu moartea și suferința. Vă pot da doar câteva nume: dr. Ciocan, dr. Onia, dr. Calița, dr. Costea și colegii lor.
Numele contează mai puțin. Ce contează este că ei sunt cei care nu dorm când lumea doarme, care mângâie un suflet când nu mai e nimeni, care strâng mâna unui necunoscut aflat la marginea vieții. Cu știință, curaj și compasiune, aprind lumina acolo unde ea pare stinsă pentru totdeauna. Ei sunt Dumnezeii tăcuți ai prezentului. Neștiuți de mulți, iubiți de cei salvați, venerați de inimile care bat încă datorită lor.
În secția Chirurgie, acolo unde bisturiul dansează între viață și moarte, fiecare gest devine o promisiune de speranță. Sub luminile reci ale sălilor de operație, mâinile lor scriu povești pe care nu le vom citi niciodată în cărți, dar care rămân înscrise în trupurile și viețile celor întorși de la margine. Acum câțiva ani, eu însumi am simțit bisturiul dr. Costea, după ce am trecut prin UPU, mai pe urmă și prin ATI. Așadar, vorbesc în cunoștință de cauză.
Anul 2025 mi-a trimis aproape întreaga familie pe mâna acestor oameni. Intuiția extraordinară a dr. Onia, sosit în UPU, fiind de gardă, care a luat decizia efectuării unei investigații anume, a dus la salvarea vieții soției, fiind depistat în fază incipientă o afecțiune destul de gravă. Pot spune că, prin decizia sa, profesionalismul său, a adăugat ani de viață, lucru pe care doar Dumnezeu putea să-l facă. Iată că medicul oferă viață... A urmat fiica mea sub bisturiul dr. Calița, despre care am aceleași cuvinte frumoase de spus. Toate acestea făcându-se sub ochii aprigi ai dr. Ciocan. Am stat aproape două luni pe holurile Chirurgiei, ATI și UPU. Despre acești oameni se vorbea doar de bine. Mă așteptam și la cârcotași; unii nervoși, alții nerăbdători, dar în final, când lucrurile mergeau spre bine, cuvintele lor de laudă nu conteneau.
În ATI, unde viața atârnă de fire invizibile și aparatele vorbesc în locul pacienților, ei veghează. Neobosiți. Cu ochii mereu treji și sufletul mereu pregătit să intervină. Aici, o clipă de întârziere înseamnă adesea o clipă prea târziu. Și totuși ei reușesc, cu luciditate, cu dăruire, cu o tărie care nu se învață din cărți, ci din chemare.
Vă spune aceste lucruri un om care, prin 2020, a stat 33 de zile imobilizat în ATI, pe timpul pandemiei. Acolo am primit vizita „Doamnei cu Coasa”, care s-a lăsat convinsă de mine să-mi dea un răgaz cât să-mi pot termina cel de-al 15-lea roman. I-am spus că mai am de scris doar finalul. De atunci tot scriu finalul. Cine mai are curajul să-l termine?
Iar în UPU – poarta dintre viață și moarte – unde durerea e crudă, timpul e comprimat, iar fiecare caz e o urgență, ei întâmpină necunoscutul cu aceeași noblețe. Aici nu există „mâine” ci doar „acum”. Iar în acest „acum”, ei se ridică la înălțimea unei divinități umane: salvatori în carne și oase, cu chipuri uneori obosite, dar cu suflete aprinse.
M-am hotărât să scriu acest articol intrigat de faptul că, în mare parte, mass-media preia preponderent lucrurile rele, sincopele și percepțiile negative la adresa acestor oameni. Consider că este o mare nedreptate să nu vedem și lucrurile bune pe care le fac ei și despre care nu vorbește nimeni, trecând pe lângă ele ca și cum nu ar exista. Cineva poate spune că asta este meseria lor. Așa este! Dar orice om are nevoie de o apreciere justă, corectă, despre ceea ce face bine. Aruncând permanent cu noroi se face o mare nedreptate față de cei spre care alergăm disperați uneori să ne aline durerea.
Acest articol nu poate cuprinde întreaga lor jertfă, nici numărul inimilor readuse la viață. Dar poate fi o plecăciune. Un cuvânt. O reverență.
Pentru voi, cei care nu vă ascundeți de suferință, ci o înfruntați cu fruntea sus, pentru voi care ați ales să fiți lumină când ceilalți tremură în întuneric, pentru voi care dați viață nu doar cu știință, ci cu iubire de om,
Ne înclinăm.
Nicio statuie, niciun premiu, nicio diplomă nu poate măsura recunoștința celor care trăiesc azi datorită vouă.
În fiecare bătaie de inimă salvată, e o rugăciune nerostită, dar simțită.
Și într-un colț de suflet, fiecare dintre noi știe:
Unde moartea așteaptă, voi aprindeți lumina.
Mulțumim.
Gheorghe MOCANU
scriitor
Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România
Colaborator al Ziarului de Vrancea
