Un spital din Vrancea anului 2018
Intrând pe sub bariera ridicată de la poarta spitalului am reușit să citesc pe ea: ”5 lei…”
Restul cuvintelor mi-au fugit de sub privire odată cu înaintarea automobilului. Mi-am zis că probabil 5 lei costă parcarea în curtea spitalului.
De-o parte și de alta a aleei ce te duce spre intrarea spitalui sunt parcate mașini. Zărim un loc liber în partea stângă și parcăm.
Un agent de pază se îndreaptă spre noi, apoi brusc se întoarce, dând semne că s-a răzgândit. Probabil zărise cardul-legitimație lipit pe parbrizul mașinii sau poate și-a dat seama că cobor cu dificultate din mașină.
Dar n-a avut norocul să se îndeparteze destul de repede căci îl întreb:
-Nu vă supărați, unde este locul de parcare destinat persoanelor cu dizabilități?
În urmă cu mai puțin de o lună, conducerea spitalului la interpelarea noastră, a persoanelor cu dizabilități din Vrancea, afiliate site-ului www.dizabil.eu ne răspunsese că în curtea fiecărui corp din perimetru spitalului există un loc de parcare destinat persoanelor cu dizabilități.
-Încă n-are tabla pusă dar puteți parca oriunde, nu e nici o problemă! Apoi probabil își dă seama că ,,oriunde” însemnă doar două locuri de parcare libere în acel moment și adaugă:
-Puteți merge cu mașina până lângă rampă!
N-am mai rămas să-i spun că asta nu e o soluție viabilă având în vedere că staționând acolo chiar și pentru câteva minute, blocăm accesul ambulanțelor. O pățisem cu altă ocazie.
Am parcurs încet aleea și am privit cu atenție toate locurile de parcare. Erau indentice. Nici unul nu ar fi permis coborârea din mașină a unei persoane în fotoliu rulant.
Mă urc pe rampa metalică și mă bucur că nu sunt nevoită s-o iau pe trepte.
Atmosfera deprimantă
Intrăm în spital și … pacienți sunt înșirați pe toate culoarele. Urcăm în lift și am impresia că e cel mai plăcut loc din spitalul ăsta. Iar liftierul e pe măsura liftului. Amabil și vorbăreț.
Sus alte culoare și alți pacienți. Ne îndeptăm spre secția unde am programare și asistenta pe lângă care tocmai trecusem ne întreabă unde mergem. Mă întorc să-i răspund dar se pare că ma recunoște deși eu nu îmi amintesc dacă ne-am mai întâlnit vreodată.
Intru în secție și mă îndrept spre canapele. Probabil n-am mai fost schimbate de vreo 50 de ani. Aceleși canapele joase, vechi, din vinilin își așteptau și acum pacienții ca și în secolul trecut. Vis-a-vis, ușa unui salon e deschisă și nu-mi vine să cred ce văd. Niște noptiere scorojite de vreme, scaune pe măsură și linoleum murdar. Probabil nu s-a mai făcut de mult timp vreo investiție pe aici.
Trece timpul și canapelele devin neîncăpătoare pentru pacienți.
Nu pot să nu mă întreb, oare cum pot spera pacienții internați în acest spital din Vrancea să-și vindece/amelioreze suferințele în această atmosferă deprimantă?
Oare cum pot dori cei ce au putere de decizie ca medicii și asistentele din acest spital din Vrancea să lucreze în aceste condiții?
Suntem o țară în care sănătatea românilor nu valorează prea mult pentru decidenți…
Așa că ce așteptări să mai avem?!
Citiți și:Persoanele cu dizabilitati si visul de a avea o Viata Independenta
Preluat de pe blogul:iuliananegoita.dizabil.eu
Iuliana Negoiţă Prunilă este colaborator al Ziarului de Vrancea
Iuliana Negoiţă Prunilă este autoarea unui blog în care scrie despre problemele cu care se confrontă în viaţa de zi cu zi persoanele cu dizabilităţi, http://iuli-ana.blogspot.ro, dar face parte şi din echipa unui site destinat, de asemenea, persoanelor cu dizabilităţi: www.dizabil.eu.
