Semne de întrebare în politica externă românească
Rechemarea ambasadorului Autorităţii Palestiniene de la Bucureşti este departe de a fi o tragedie, însă deteriorarea semnificativă a relaţiilor dintre Statele Unite şi Europa riscă să ne creeze mari probleme în viitor.
O eventuală decizie de mutare a ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim poate aduce beneficii, dar creează şi probleme. Lucrurile sunt amestecate. Israelul, şi e vorba de tot spectrul politic, o ţară supusă unei retorici ostile pe plan internaţional, inclusiv în destule ţări din Europa, nu a lăsat nici o îndoială că va aprecia în mod deosebit un astfel de demers. Şi pentru Statele Unite e un semnal care nu trece neobservat. Cum nu a trecut neobservat nici faptul că România, alături de Austria, Cehia şi Ungaria, au fost singurele ţări din UE care au luat parte la ceremonia prilejuită de mutarea oficială a ambasadei americane de la Tel Aviv la Ierusalim. A spus-o explicit Elisabeth Millard, oficial de rang înalt în Departamentul de Stat în cursul vizitei recente la Bucureşti chiar dacă, în spiritul uzanţelor diplomatice, a precizat că până la urmă e vorba de o decizie care ţine exclusiv de ţara în cauză. În ce măsură am fi în stare să exploatăm o astfel de situaţie e, desigur, o altă chestiune. Există însă şi dezavantaje, printre care se numără şi iritarea stârnită la Bruxelles şi în unele capitale europene. O iritare care în trecut ar fi fost foarte probabil una pasageră. Acum însă, când principalele puteri europene sunt într-un conflict deschis cu administraţia Trump, unul care riscă să se accentueze şi mai mult în perioada următoare dacă ar fi să ne uităm doar la declaraţiile făcute la Summit-ul UE de la Sofia, toate aceste chestiuni capătă o altă dimensiune.
Desigur, e îndoielnic că Liviu Dragnea, cel care a declanşat până la urmă întreaga discuţie, a făcut o astfel de analiză. Motivaţia sa are la bază primordial, dacă nu chiar în totalitate, calcule politice de natură strict internă. Dar dacă premisele iniţiativei lui Dragnea sunt cel puţin discutabile, nu e mai puţin adevărat că răspunsul lui Klaus Iohannis a fost şi el dezamăgitor. Ca să nu mai vorbim de iniţiativa lui Ludovic Orban de a face plângere penală împotriva premierului Viorica Dăncilă cu acuza de înaltă trădare. Dincolo de faptul că în sine obiceiul de a încerca să tranşezi cu procurorii conflictele de natură politice, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul OUG 13, este unul profund toxic de această dată avem de a face şi cu reverberaţii externe extrem de nocive.
În siajul acestei dispute au apărut tot felul de consideraţii privind liniile de politică externă ale României care fie sunt în dezacord cu realitatea momentului din Orientul Mijlociu, fiind prizonierele unei mitologii vehiculate în trecut privind rolul special pe care l-ar juca Bucureştiul în regiune, fie ignoră gravitatea tensiunilor transatlantice şi impactul potenţial al acestora. E adevărat, în trecut, rezolvarea problemei palestiniene a fost prezentată drept cheia de boltă a păcii din Orientul Mijlociu. În bună măsură era doar un pretext pentru tranşarea altor dispute din regiune şi pentru a alimenta propaganda ostilă împotriva Israelului. Între timp destabilizarea introdusă de Primăvara Arabă, salutată iniţial în mod naiv în Occident drept o victorie a democraţiei, criza din Siria şi mai ales agresivitatea crescândă a Iranului care a ajuns să se amestece, direct sau prin interpuşi (precum mişcările teroriste Hizbulah sau Hamas), în Siria, Liban, Irak, în Gaza sau Yemen au schimbat cu totul datele ecuaţiei geostrategice. Pentru Arabia Saudită şi ţările din Golf, cu excepţia Qatarului, pentru Egipt şi Iordania, principala problemă este Iranul. De aceea, ideea că rechemarea ambasadorului Autorităţii Palestiniene la Bucureşti e o mică tragedie sau aceea că prin ultimele gesturi de politică externă ne-am fi atras ostilitatea întregii lumi arabe nu au în fapt suport în realitate. La fel, e foarte puţin probabil să devenim din acest motiv o ţintă a atentatelor teroriste.
În ceea ce priveşte relaţiile transatlantice sigur că e excelentă recomandarea să ne ţinem deoparte în disputele dintre Statele Unite şi Europa numai că aceasta devine tot mai greu de pus în practică pe măsură ce situaţiile de divergenţă majoră între cele două părţi se multiplică. Sunt destule voci, unele cu autoritate, care spun, cu bună justificare, că în sine nu e bine să inducem în spaţiul public ideea că trebuie să alegem între UE şi America, mai ales că în mare parte am ajuns aici ca rezultat al unei bătălii politice interne.
Însă, din păcate, nu e exclus ca în viitor să fim totuşi nevoiţi, sub presiunea celor două părţi, să o facem. Dacă se va declanşa un deloc improbabil război comercial transatlantic din cauza tarifelor vamale la oţel şi aluminiu, a construirii conductei Nord Strem 2 sau a măsurilor luate la Washington împotriva firmelor europene care nu respecta sancţiunile impuse de americani Iranului, va trebui să ne pronunţăm într-un fel sau altul. În plus, e destul de probabil ca sub conducerea lui Mike Pompeo, un secretar de stat mult mai tranşant ataşat liniei Trump decât Rex Tillerson, şi poziţia Departamentului de Stat să fie semnificativ mai lipsită de nuanţe în relaţia cu diferitele ţări din UE. Şi atunci, ce vom face în situaţia în care, în cazul unui vot în interiorul UE, vom fi nevoiţi să ne pronunţăm în privinţa unor chestiuni de interes major în care cele două părţi au poziţii diametral opuse? Nu e deloc o situaţie fericită şi aceasta va deveni şi mai complicată din cauza faptului că pe plan intern vom avea o probabilă coliziune între două curente: unul care favorizează relaţia cu America pe care marşează, probabil din raţiuni pur oportuniste, PSD şi un altul favorabil în primul rând Uniunii Europene pe care marşează preşedintele şi forţele din opoziţie care îl sprijină.
În plus mai trebuie să ţinem cont de două elemente: 1. NATO ca organizaţie e şubrezit atât din cauza tensiunilor transatlantice, cât şi din cauza reorientării Turciei către Rusia, de la care a şi cumpărat rachete SS 400; 2. în Uniunea Europeană se discută despre un proces de reconfigurare internă, cu un nucleu dur şi o periferie, deşi reticenţele Berlinului şi noul guvern eurosceptic de la Roma ar putea bloca pe moment astfel de intenţii. Ambele chestiuni ne afectează defavorabil pentru că, pe de o parte, e greu de crezut că nu vom fi plasaţi la periferia UE, iar pe de alta până la urmă în Europa nu ţările din Vest au de ce să fie îngrijorate în materie de securitate, ci cele din Est care sunt în vecinătatea Rusiei.
Nu e exclus ca în parte aceste crize să se mai aplaneze şi ca deterioarea relaţiilor transatlantice să nu fie atât de severă. Însă e cert că intrăm într-o fază în care certitudinile din trecut, în materie de alianţe şi de securitate, nu mai sunt la fel de solide. Lucru de care în România lumea nu pare în mare măsură conştientă, în timp ce pe plan intern actorii politici nu ezită să pună paie pe foc într-o situaţie oricum dificilă.
Articol preluat de pe site-ul www.ziaruldeiasi.ro
