Se va răsturna căruța?
Am avut (și mai am încă) niște rude într-o comună prin Bărăgan. Din când în când îmi petreceam căteva zile de vacanță pe la dânșii. Așa am făcut și mai zilele trecute când am depănat câteva amintiri din vremurile ”de altă dată”. Așa mi-am amintit de o întâmplare al cărei tâlc l-am înțeles mai târziu, ba chiar și mai de curând, în zilele noastre.
Dintre rudele de acolo, mă apropiasem mai mult de „nea Iordan”, un bărbat solid, înalt, brunet, „o bucurie de om”, cum am auzit pe cineva spunând despre un asemenea specimen uman. „Nea Iordan” ăsta avea o mare pasiune, o dragoste vădită, pentru cai. Îi îngrijea ca pe copiii lui: îi hrănea, îi spăla, îi țesăla și le vorbea „în limbajul” lor fiindcă, se vedea de la o poștă cum îl ascultau, cum îi răspundeau la comenzi (avea un fel de plescăit din limbă pe care numai ei îl înțelegeau) și, mai ales, nu folosea niciodată...biciul. „Cum să-i bați, dom-le, da ce, sunt animale(??)”, îți răspundea el când auzea pe cineva care se lăuda cu dresajul lor cu biciul. Țin minte că, odată, m-a pus și pe mine să-i țesal, să-i perii, să le fac toaleta. M-am apropiat de ei cu frică: asemenea namile te sperie, mai ales pe mine, orășanul „get-beget”, cum se zice. Îi periam eu, cu frucă să nu dea în mine, dar au fost cuminți: atâta doar că au simțit că nu e mâna stăpânului, că întorceau capul și se uitau la mine cu ochii lor mari și frumoși de parcă se întrebau: „cine-i dome-le, prăpăditul ăsta?”. Atunci am auzit o vorbă de la nea Iordan: „nepoate, caii sânt ca femeile: le place să le vorbești frumos, să-i mângâi, să le faci toaleta...și să vezi ce cuminți sunt.” Așa o fi!
Într-una din veri, l-am găsit pe nea Iordan necăjit rău de tot: pierduse pe unul din cei doi cai de la căruță. Se îmbolnăvise sau a avut nu știu ce necaz că a trebuit să-l sacrifice. Când m-am nimerit eu pe la dânșii tocmai îi căuta o pereche „Steluței” (așa o chema pe iapa care-i rămăsese). Am înțeles că nea Iordan mai încercase până atunci cu vreo doi cai, dar nu-i plăcuse de niciunul; iar eu, orășanul nepriceput, mă tot întrebam de ce este oare, așa de greu să-ți iei un cal și să-l pui la ham lângă celălalt. Ei, uitați că nu e așa de simplu, că treeba are dichisul ei, pe care numai cei cu experiență cabalină îl știu. Nea Iordan căuta acum un cal care să se potrivească la dreapta oiștei, în locul celui ce murise. Și că înhămatul are și ei dichisul lui: sunt cai care sunt obișnuiți să fie înhămați și să tragă numai de-a dreapta oiștei și alții numai la stânga.
Că lucrul acesta este adevărat l-am putut constatat chiar acolo, pe loc, într-o zi, când nea Iordan a venit cu un căluț, l-a pus în hamuri și „hai să-l probăm, nepoate”, mi-a zis, invitându-mă să mă așez lângă el, pe „capră”. Și am pornit: trap-trap, trap-trap, trap-trap...pe ulițele comunei. Totul părea liniștit, normal. Căluții răspundeau bine la comenzile date de „călăraș”: făceau drapta, făceau stânga, „frânau” când primea comanda de „brrrr!” Eu îmi ziceam că-i de bine. Numai că nea Iordan nu părea a fi foarte mulțumit: le tot dădea niște comenzi în limbajul lor, al cailor, să vadă dacă aceștia îi răspund cum trebuie. Și, se pare, cu nu era foarte mulțumit. Știa el ce știa! Fiindcă, la un moment dat, așa, dintr-o dată, din nu știu ce motiv, caii s-au enervat, au început să se lovească între ei cu capetele, au început să sforăie, să necheze, să arunce din copite, să tragă unul la dreapta, altul la stânga, mai-mai să răstoarne căruța. M-am speriat foarte tare! Cu chiu cu vai, nea Iordan, trăgând din hățuri și strigând la ei, a reușit să-i mai potolească, și, hai înapoi spre casă. Era clar că nu era calul pe care-l căuta.
Ajunși acasă, (eu, destul de speriat), nea Iordat mi-a explicat: „vezi nepoate, dacă vrei ca o căruță cu doi cai să-ți facă treabă și să te ducă bine acolo unde vrei, trebuie să știi să-ți alegi caii: calul ăsta pe care l-am luat a fost învățat să tragă de unul singur la căruță. N-a fost obișnuit ca pereche. E nervos. „Steluța” mea înțelegea, știa toate comenzile, dar nu se înțelegea deloc cu ăsta, nou. Când eu le-am zis „hăis!”, ”Steluța” s-a tras spre „hăis” dar ăstălaltul, nou, n-a înțeles. D-aia, între ei s-a născut râca și s-au luat la harță. La o căruță cu doi cai unul trebuie să fie pentru dreapta, iar celălalt, pentru stânga oiștei, dar amândoi trebuie să știe să răspundă la același scop: să ducă, cu bine, căruța acolo unde trebuie. D-aia e greu să-ți găsești perechea potrivită. Altfel, ai văzut, era gata să răstoarne căruța. Cu noi cu tot!”
Când am plecat eu de la dânșii, nea Iordan nu găsise perechea de ham pentru „Steluța”.
Mi-am adus aminte de acestă întâmplare, mai zilele trecute de când, în atmosfera politică de pe la noi, au apărut semne cum că, și pe „ogorul nostru politic”, cei doi „bravi căluți” par a nu se mai potrivi și a nu se mai înțelege, se cam agită, se cam mârâie, deși, până acum, fiecare își primise traista lui cu ovăz și părea a fi totul, bine. Dar, mai știi!!
Am o singură teamă: ca nu cumva „căluții” noștri să fie mușcați de cine știe ce „muscă cabalină” care să-i stârnească, să-i nărăvească și, Doamne ferește!, că nu cumva... să răstoarne căruța. Cu noi, cu tot. Numai asta nu ne-ar trebui! Că în rest...
Prof. Victor Simion
