Sunt mai multe perspective prin care putem analiza spre exemplu, personajul Stelian Tănase (jurnalistul și omul de televiziune), profesorul Stelian Tănase sau omul Stelian Tănase. Cum omul îmi este complet necunoscut în afară de mici picanterii sau istorioare emanate strategic de frustrarea unora sau altora (universitari, scriitori, gazetari de o morală îndoielnică din pricina invidiei care îi macină, ei poate au dreptate, dar invidia îi domină până la oase și au și de ce!) mă voi referi doar la primele două. 

Stelian Tănase purta prin 2011 o aură magnetică, în cheie mistică dacă vreți pentru tinerii aspiranți în ale științei politice românești care pariasem în fel și chip cum va decurge întâlnirea cu vedeta facultății (temut și invidiat și acolo de mediocrii iluștri fără ocupații serioase în afara progamului de lucru). Era un personaj actual care a reușit să fie ”cineva„ în termenii și spiritului unei tranziții dure, nemiloase. Fusese parlamentar PAC, avea o notorietate și un prestigiu câstigate în presă precum și un mentor excelent de care tot amintea cu emoție sfâșietoare, respectiv Alexandru Paleologu. Doar când vorbea despre trecut, “Stelică”, așa cum îl denumeau toți, inclusiv colegul său de platou Mircea Dinescu precum și profesori bicisnici din corpul profesoral de atunci, zâmbea și se lăsa copleșit de emoție. Doar acolo părea uman, în rest semăna la ore cu un dictator foarte bine pregătit în treburile și gospădăria istoriei, dotat cu un simț oratoric bine conturat și captivant. Era cel mai sexi profesor care nu plictisea cu adevărul istoric și nici nu făcea paradă de eul său olimpian, cum practicau ipochimeni schimonisiți de propriile neputințe în acea facultate ce promitea totul și nimic. Puteai pur și simplu să asiști la două ore continuu de oratorie politică-istorică fără să te plictisești. Asta dacă erai înzestrat de la natură cu acea curiozitate, specifică îndeosebi gazetarilor.

Era tiran ca profesor, cu un simț autocefal pedagogic care inhiba tinerele speranțe din facultate care își dezvoltaseră un vocabular cât mai exotic pentru a cuceri femei sau pentru a-și etala erudiția în fața altora. „Osmoză cezarică”, „democrație laxă”, „atac prezidențial vitriolic”, „tentații politice cezarice”, erau câteva expresii cu care tinerele speranțe, din care făceam și eu parte, plasându-mă chiar mai exotic decât restul, voiau să-și autentifice o formă de cunoaștere superioară a realității. Stelică le anula cu o singură întrebare: ”Spune-mi ce ai citit?”. Acesta era singura chestiune pentru profesorul din el care înhiba până la dispariție orice spirit critic, analitic care practica vrăjeala istorică ca formă de existentă perpetuă specifică unui maimuțoi semidoct cu moț care iese din facultate ca un semizeu îmbătat de propria imagine. Stelică ne-a spus să citim cât mai mult, să ne dăm licența și să plecăm cât mai repede din acest sistem învechit, arhaic în care doar relațiile de consangvinitate, convecinătate funcționează. Clanul, nașul sunt realități românești. Credeam atunci că blufează pe fondul aburilor incipienți ai senectuții. Îmi dau astăzi seama că era prea eufemistic. 

De la Stelică am învățat că scriitorii se trezesc la 5 dimineața și scriu minim 4-5 ore pe zi (în afară de muncă de zi cu zi sau alte activități conexe) și că patrioții români sunt găunoși, superficiali și inconsistenți ca personaje istorice. Locul unui scriitor este la masa de scris și nu la cârciumă, unde se identifică cu tot felul de personaje dubioase ce construiesc castele de nisip la umbra șprițului incandescent. De la el am împrumutat binevoitor spiritul cosmopolit, fermitatea cu care ne tranșa existența de purtători exciclopedici de tip Parkinson ai unor noțiuni abia intrate în proces de digestie intelectuală. De la el știu că elitele reprezentative sunt cele mai legitime purtătoare de progres in istorie. De la el știu de Ștefan Foriș, Belu Zilber, Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica, gangsterii și Alimănescu, Craii de curte veche, Lucrețiu Pătrășcanu, Elena Lupescu, Zizi Lambrino, Martha Bibescu etc. 

Era oricum un monarhist convins care dejuca isteț orice plan inteligent, ingenios al vreunui student mai briliant, speculant sau nu, de a legitima republica în fața sa. Regele ocupa în imaginația sa un loc sacrosant care te făcea, ce-i drept, să-l respecți pentru aceste nobile sentimente. Îi priveam cu invidie constructivă căci mi-aș fi dorit să admir și eu pe cineva. Cineva care să mai fie printre noi și nu prin cărțile de istorie. Deși era un personaj greu de suportat la clasă, unde spiritele junilor se îmbulzeau să facă paradă în fața sa de autosuficiență țipătoare, Stelică punea aceeași întrebare cu cărțile. Nu pot să uit chipul plăpând al unui coleg de clasă, oltean simplu și buimăcit de supunere cu parfum de reușită, care a început să vorbească la examenul oral de Stalin utilizând frazarea: „Părerea mea despre Stalin e...” ca să fie complet tranșat ca la o vivisecție mediocră aleatorie banală, pe un ton atât de arogant că începusem să mă întreb ce prieteni îmi mănâncă mie timpul cu părerile lor băgate în priza eului și în aburii unor resentimente nedublate nici măcar în intenție de vreo dorință livrească. I-a spus olteanului simplu: ”Tu ai o părere despre Stalin. Nu mă interesează, Spune-mi ce ai citit?”. Târziu, după vârsta de 25 de ani, am înțeles de ce s-a comportat în așa manieră.

Stelian Tănase era singurul profesor din acea facultate butaforică care avea blog și cultiva insistent un public educat (ce-i drept în accepțiunea lui sectar). Cariera lui scriitoricească se datorează acestui continuu efort de a fi prezent în online și nu în șprițurile incandescente cu care inteligenția scriitoricească se definește și pune la cale laxe butaforii plătite cel mai des din bani publici. Are meritul ne a ne îndemna să scriem, să publicăm și să muncim și nu de a trândăvi longeviv în suficiență sforăitoare. De fiecare dată când joc table îmi amintesc exemplul său, prin care ne spunea că după 1989, cei care au vrut să facă ceva au făcut, cei care au jucat table în fața blocului n-au decât să-și înghită frustrarea. Nimic mai adevărat și astăzi unde toată lumea caută să parvină, să dea un boom, răpindu-și șansa la un destin onorabil. 

Am pierdut pariul cu foștii mei colegi, bâsbâitori pe destinul profesional al unei tranziții ce ne-a mințit din toate unghiurile (măcar Stelică ne-a tot reptat să plecăm din țară), care credeau cu tărie că Stelian Tănase va accepta să fie directorul TVR, după ce la clasă ne spusese în nenumărate rânduri că a renunțat de trei ori să fie ministru și nu mai vrea nici o funcție. Vrea doar să scrie și să citească, să călătorească, să cumpere tablouri etc. Am avut un episod frustrant cu Stelian Tănase pe seama unei cărți mai necunsocute în peisajul cultural și anume Dumitru Drăghicescu - Psihologia poporului român. Încercam în 2011 cu diverse tactici să-l conving de erudiția mea feciorelnică și de avântul meu intelectual ce râvnea efervecent a confimare. Citisem și un articol al răposatului George Pruteanu despre Drăghicescu unde identifica o finețe a sociologului despre limba română și anume faptul că nu am împrumutat niciun verb de la turci (Explică multe și astăzi acelasi lucru!). Toate l-au lăsat rece conturându-i cred și mai mult impresia despre mine a unui speculator, mai instruit, ce are interes să profite. Avea nasul învățat cu astfel de impostori ai tranziției și poate în mod brutal am fost catalogat la hurtă. Mi-a spus sec: ”Tu mai poți să spui că ai fost studentul meu”. Acel ”mai” m-a bântuit periodic ambiționându-mă, așa că îmi fac datoria să comunic posterității niște povești despre scriitorul Stelian Tănase, modelul meu pragmatic de muncă pe altarul creației. Tot de la el știu că la Istambul se află originea noastră. Oare de ce credeți? (Dumitru Alexandru Filimon)