Școală cu sprijinul Poliției
,,Omule, de grija ta față de copilul tău,
Nu te scapă nimeni, niciodată! (S. Mehedinți)
După ce 35 de ani în care am promovat o libertate deșănțată, vecină cu bunul plac, cu lipsa de responsabilitate și cu anarhia, pe toate treptele sociale: școală, familie, ordine de stat etc., etc.!, ne-am trezit într-un Turn Babel, în care – nimeni nu se mai înțelege cu nimeni!
După ce am diabolizat Munca, promovând Zeul Noroc și Șmecheriile de tot felul – „băieții șmecheri” după ce am dezrădăcinat neamul de Mama România („Avem o țară frumoasă și nu știm cum să scăpăm de ea”. Ion-Aurel Pop, Președintele Academiei), am hotărât să-l înstrăinăm pe român și de munca sa (să nu se mai știe cine-i de nota 10 și cine-i de nota 2).
Avem „grijă” de „protecția datelor personale”, dar protecția și promovarea muncii elevului și a dascălului cine o face, protecția și promovarea familiei care sacrifică totul pentru ca unul din urmașii săi să urce pe treptele cele mai înalte ale consacrării: sport, știință, creație, artă etc. cine o face...?
Comunicăm situația la învățătură – Premiile de altădată –, ascunși prin săli de clasă, fără ca familia să fie de față, fără ca părinții să se bucure și să se laude sau să se ambiționeze la insuccesul copilului său și să-l ambiționeze prin puterea exemplului! („-Premiul întâi la băieți, Nicolae Moromete!”).
Suntem în țara lui „o să facem, o să dregem”, dar nu reușim să isprăvim nimic. Suntem niște neisprăviți!
Programul „România educată” este un fiasco total și s-ar mai putea numi și „Educația eșuată”! Văzând că nimic nu merge, apelăm la constrângere, ne lăudăm cu numărul de Programe și de ediții la care a ajuns o anume activitate, ne lăudăm cu numărul mare al „experților în educație”, cum ne lăudam cândva cu numărul de tone de oțel pe cap de locuitor, dar când ne uităm în urmă, constatăm că nu rămânem cu mai nimic.
Am afirmat de multe ori că școala românească progresează prin eroismul unor dascăli pasionați, dar că, în general, există o insatisfacție care crește în permanență.
Simion Mehedinți, el însuși un mare pedagog, spunea că noi, dascălii, „trebuie să avem grijă de gloată, pentru că geniile reușesc oricum”. Prin această afirmație și prin lucrarea „Altă creștere. Școala muncii”, Mehedinți este precursorul „școlii duale„ de astăzi, pentru că la timpul acela cei care urmăreau un post de funcționar îngroșau rândurile șomerilor, în timp ce pentru industrie intrau anual în țară cca. 15.000 de străini.
*
Am citit și eu Regulamentul educațional și afirm, parafrazându-l pe Ion Minulescu, – „Am citit și eu Getica lui Pârvan și nu spun că e atât de proastă cum spun cei care n-au citit-o”.
Cred cu tărie că acest Regulament este cunoscut de toată lumea, de toți beneficiarii procesului de învățământ, dar este ca un medicament neadecvat pentru o boală – placebo, apă de ploaie. Deși este un „medicament inert”, placebo dă uneori rezultate bune, pentru că mobilizează psihologic, corpul să lupte cu boala, fără să aibă un efect în sine asupra bolii, pentru că bolnavul are încredere în medicament.
Adevărata noastră boală este lipsa de încredere în virtuțile școlii și dascălilor care ne păstoresc copiii, tinerii și chiar adulții.
Care ar fi soluția adecvată?
Cel mai important lucru este crearea unei comunități educative. Comunitatea educativă presupune coagularea factorilor responsabili de educația – emanciparea copilului: școala, familia, comunitatea.
Procesul de coagulare a unei comunităţi se sprijină pe doi piloni:
a) formarea gândirii logice și
b) formarea gândirii magice – religioase.
Materia gândirii logice este făcută din concepte, materia gândirii religioase este formată din trăiri sub imboldul divinităţii, din modele, din eroii săi istorici legendari. Aceasta poartă amprenta reprezentărilor colective care sunt mai puternice decât reprezentările individuale.
Pilonii formării acestor tipuri de gândire şi de reprezentări care dau unitate comunității, sunt preotul şi învăţătorul. („Învăţătorul, ca şi preotul are o autoritate recunoscută pentru că el este organul unei persoane morale care-l depăşeşte”. Émile Durkheim), motiv pentru care aceste reprezentări au credibilitate.
Şcoala este locul unde, odată cu transmiterea ştiinţei şi în referinţa valorii, se formează emanciparea copilului, deprinderile de integrare în structurile societății în care trăiește și se dezvoltă.
Emanciparea este o afacere de respect. Respectul pe care îl datorăm copilului este de a-l trata nu ca pe un adult în miniatură ci ca pe o persoana în devenire, în formare, ca pe o persoană dispunând de un anumit potenţial care permite accederea la statutul de adult, dar care nu este încă autonomă.
Educaţia în calitate de transmitere, inculcare şi socializare, se situează în centrul vieții colective, de comunitate ca „fenomen social total”.
Se pune astfel problema dreptului familiilor, al statului şi al altor instanţe de a interveni în dezvoltarea copiilor. Trebuie deci să ţinem cont de faptul că educaţia copiilor, a tinerilor, a tuturor cetăţenilor reprezintă nu numai responsabilitatea instituţiilor tradiţionale (stat, familie, şcoală), ci şi a administrației locale, a asociaţiilor, a organismelor culturale, a entităților cu caracter educativ şi a tuturor categoriilor sociale.
În același timp, se cere ca toate aceste organizații care au sau își arogă un cât de mic rol instructiv-educativ, să înțeleagă principiile și metodele pedagogice, iar școala trebuie să se deschidă mai mult spre exterior, încurajând formarea unor agenți educativi non-școlari și formarea unor țesături asociative la vedere, pentru a preveni derapajele care apar la tot pasul.
Comunitatea va fi educativă atunci când va recunoaște şi va dezvolta, în afara funcţiilor tradiţionale – economice, sociale, politice şi prestări de servicii –, o funcţie educativă, în sensul că își va asuma o intenționalitate şi o responsabilitate vis-à-vis de formarea, promovarea și dezvoltarea tuturor locuitorilor săi, începând cu copiii şi cu tinerii.
În acest sens, pe măsura apropierii dintre şcoală şi comunitate, se așteaptă să se constituie noi obiecte de învățământ, clasa de elevi să fie puternic remodelată, iar nivelul instituției școlare, să capete o autoritate științifică, didactică, morală și o vigoare incontestabilă, iar raporturile dintre şcoală şi comunitate iau contururi din ce în ce mai precise.
Când am afirmat că regulamentele dacă nu sunt internalizate n-au nicio eficiență, deoarece evidența nu poate fi escamotată, oricât ne-am strădui:
Ordinul Ministerului Educației apărut zilele acestea, ilustrează neputința și impasul în care a ajuns Statul român: educație cu sprijinul poliției:
● Interdicția elevilor de a utiliza telefonul la școală – de câți ani se confruntă școala cu această problemă și nimeni n-a luat nicio măsură? Cum să se conformeze copiii, când părinții și bunicii lor mănâncă „telefon pe pâine” în toate ocaziile!?
● Ținută decentă la ore... Cum să se respecte acest lucru când am desființat uniforma școlară, ea însăși fiind un semn de distincție și eleganță pentru cei care credeau în virtuțile școlii, atunci când întreaga comunitate cunoștea elevii buni la învățătură după ecusonul de la haină sau căciulă: „Acesta-i unirist”! Elevii mai mici se adresau celor mai mari, cu apelativele: Domnule elev! Tovarășe elev!
Primele uniforme școlare au apărut la Liceul Național din Iași în sec. XIX, pentru nu se face distincția între copiii de mari moșieri, care veneau cu birja la școală și cei de funcționari sau de plugari.
● Plata obiectelor distruse de elevi, o prevedere care nici nu trebuia stipulată în Regulament, pentru că e de la sine înțeles că orice pagubă o plătește făptașul dovedit!
● Prevederea Acordul părintelui pentru supravegherea copilului în școală, ni se pare o cerință de Gâgă, care ar trebui formulată în următorii termeni: Școala are obligația de a supraveghea și asigura integritatea fizică și morală a copilului pe timpul activităților instructiv-educative și de loisir!
● Lipsa părintelui/tutorelui de la ședința cu părinții se pedepsește cu amendă. Această cerință presupune ca ședințele cu părinții, chiar și tematica lor să fie anunțate din timp sau chiar la începutul anului școlar, iar hotărârile să fie luate cu o participare cât mai largă.
Aceste ședințe ar trebui să fie adevărate „sfaturi” ale școlii cu familia și comunitatea, cu autoritatea administrativă. Consiliul de administrație al școlii/liceului să se întâlnească periodic cu președinții comitetelor de părinți pe clase.
Familia simte foarte bine atmosfera din clasă/școală, simte foarte bine modul în care dascălii lucrează în interesul copiilor, dar mai ales, familia dorește să aibă un cuvânt de spus, să participe la educația copilului.
Și o ultimă problemă, ce relevanță vizibilă de întreaga comunitate educativă locală au schimburile educaționale și culturale în cadrul manifestărilor Erasmus și Erasmus+?
Ce motive au părinții, să-și îndemne copiii la învățătură, care sunt condițiile selectării la un asemenea proiect și cu ce se aleg cei care participă la un asemenea Program.
Vom reveni!
Costică NEAGU
Montreal
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
