România e bolnavă
E bolnavă de aproape 100 de ani.
Nu se găsește leac pentru suferința ei.
Mai vine din când în când câte un doctor (fie NATO, fie UE sau FMI) să o mai consulte. Diagnosticul e complex și complicat și, ca orice act medical, e secret. Cert e că tratamentele sunt neînțeles de scumpe câteodată. Dar... așa o fi cu bolile astea de țară. Nu știm noi prea multe și nici nu vom afla vreodată întregul adevăr.
La căpătâiul acestei țărișoare stau două feluri de oameni – cei ce se roagă la Sfântul Maslu pentru sănătatea ei și cei ce au măsluit legile ei întru sănătatea lor.
În prima categorie găsim oamenii de rând, cu frică de Dumnezeu, altruiști, aplecați spre educație și cultură. Fie că vorbim de vreo mare personalitate sau de un ilustru necunoscut, fiecare dintre acești oameni reprezintă un erou pentru cineva și chiar și pentru el.
Un român care își iubește țara și limba este un erou în adevăratul sens al cuvântului, pentru că simte mereu în ceafă răsuflarea bolnăvicioasă a celor ce au ajuns pe tronurile administrațiilor. Adică cei din a doua categorie. De acolo ar trebui să înceapă controlul general și apoi eradicarea paraziților, pentru că și peștele tot de acolo începe să miroasă. Și la noi miroase pestilențial, pentru că sunt mulți, iar duhorile s-au amestecat între ele.
Evit intenționat cuvântul “patrioți”, pentru că s-a făcut atâta caz în jurul lui încât, aproape că are ca sinonim cuvântul “criminali“ și le spun “români adevărați” celor ce se roagă și fac ceva pentru sănătatea poporului nostru. De la gesturi mărunte, ca ieșitul la vot sau ecologizarea unei bănci din parc, până la gestul suprem de a te sacrifica pentru semenii tăi, ei sunt copiii bolnavei ce îi umezesc buzele și îi șterg fruntea imbrobonată de sudoare.
De cealaltă parte, stau lupii flămânzi pregătiți să sfâșie fiecare bucățică de carne de pe ciolanele suferindei. S-au înfruptat atâtea haite din ea încât te întrebi de unde e atât de bogată țara asta săracă. Așteaptă cu ochii sticliți să primească moștenirea strânsă de pe urma prostimei, spre a mai deturna o traistă de fonduri înspre ograda lor.
Așa sunt vremurile.. lupii s-au coborât de pe steagurile dacice între noi și, însetați de sânge, atacă, indiferent de risipă, orice venă prin care se mai hrănește acest popor.
Păi cum să nu ne fie țara bolnavă?
Fără să vrea și fără a dori să știe, fierbe sub febra corupției, ca într-un cazan de smoală întreținut, încă, de focuri ce au dorit-o dezbinată.
Mentalitatea asta bolnavă doare și, mai grav decât atât, lovește cu putere în tot ce mișcă în acest spațiu carpato-danubiano-pontic. De altfel, un colț de lume despre care arhivele secrete ale Vaticanului afirmă că de aici își trage originea limba latină.
Mai avem, oare, cuiva de demonstrat că nu putem să ne aliniem astrele într-o direcție solitară cu ideea de a trăi românește când un sfert din conaționalii noștri au ales căile străinătăților?
Mai avem, oare, puterea să ne privim în ochi părinții și bunicii când, în fața unei amenințări medicale de amploare mondială, alegem calea conspirațiilor prostești și donăm vaccinuri de sute de milioane de euro către țări care se pare că ne depășesc cu mult nivelul de inteligență?
Nu trebuie să disperăm că un român își iubește țara iar altul o vinde, cum nu trebuie să judecăm un român care se închină la Dumnezeu iar altul la Iuda.
La urma urmei, noi, cei din „Țara lui foaie verde” am inventat cuvintele „Pe aici nu se trece”, iar la căpătâiul acestei țărișoare stau, încă, două feluri de oameni – cei ce se roagă la Sfântul Maslu pentru sănătatea ei și cei ce au măsluit legile ei întru sănătatea lor.
Adrian Matei
Adrian Matei este redactor al revistei „Salonul literar” și colaborator al Ziarului de Vrancea
