Reflecții... Reflectate | Corul copiilor tremurând
Mi-e tare greu să scriu despre acest subiect! Mi se pune un nod în gât și-mi vine să strig în plină stradă: Hei, oameni buni!
Am văzut și altădată copii folosiți la cerșit de oameni fără suflet. De data aceasta la intrarea în Piața Moldovei din Focșani, un bărbat cu picioarele în proteze ținea în brațe un copilaș bine legat în scutece. Avea ochișorii triști, dar nu plângea. Cred că era pe jumătate înghețat. Probabil că cea de pe partea cealaltă era mama lui. Câtă barbarie! Ce fel de inimă au acești oameni? De ce nu duc acești copii fără noroc la Protecția copilului? Răspunsul e simplu: sunt atuul lor de a înduioșa și de a primi pomană fără să trudească.
Problema e puțin mai delicată și implică responsabilitatea celor plătiți pentru asta. Organele de ordine trec pe lângă acești nefericiți ai sorții fără să se oprească și să intervină la organizațiile de protecție a minorilor, care stau la căldurică pe bani frumoși și muncă deloc. Statul prin angajații săi se face că nu vede realitatea străzii. În Marea Britanie îți ia copilul și dacă îl lași singur în casă, indiferent de treapta socială pe care te afli. La noi, Dumnezeu cu mila! Nu am fotografiat această scenă dramatică din respect pentru drepturile omului stipulate în documente internaționale. Singură biserica se mai implică uneori prin slujitorii ei de suflet. Nu e suficient.
Contractul social visat de iluministul Rousseau rămâne o pagină frumoasă de literatură. Nu, oamenii nu se nasc egali de la natură. Nici măcar biologic! Doar șansa îi mai salvează pe unii!
În goana după bunuri materiale alergăm zilnic, uitând de cei fără noroc. Școala rămâne de cele mai multe ori o cale remedială, barem parțial.
Guvernanții, cărora poporul le-a încredințat destinul nostru ar trebui să n-aibă somn când află că undeva miloane de copii se culcă flămânzi privind la soba care n-a văzut de multă vreme un lemn care să dea căldură.
La noi e pace și florile vieții ar trebui să se bucure de grija noastră, a tuturor. Împreună putem fi puternici. Sunt destule drame în această lume vrăjmașă. Imaginea copiilor uciși de bombardamente trebuie să ne tulbure somnul. „Surâsul Hiroșimei” nu trebuie să se repete. Câteva stihuri scrise odinioară își păstrează emoția-avertisment:
„Micuții-aceștia mână-n mână/ Au fost găsiți lângă ghiozdane/ Cu fruntea spartă în țărână/ Mitraliați de avioane. Erau un băiețel cuminte/ Și o fetiță cârnă tare/ Sub soarele de mai fierbinte/ Poate visau vacanța mare.
Ce ceață deasă/Vai, ce ceață deasă!/ Nu mai găsim cărarea către casă...
„Corul copiilor uciși” (Eugen Jebeleanu)
Hei, oameni buni! Treziți-vă și nu lăsați să moară florile devenirii noastre!
Vasile Lefter, membru UZPR
