Reflecții... Reflectate | Seceta
În momente grele, românul s-a consolat mereu cu celebra zicere „Mai rău de-atât ce poate să fie?”
A trecut prin inundații, prin incendii de tot felul, prin cutremure și războaie. De fiecare dată , s-a închinat , rostind evlavios „ Doamne-ajută”!
Nu am înțeles încă faptul că în Univers suntem „muști de-o zi”. Am trecut mereu prin încercările vieții. Vom trece și acum prin această secetă cumplită care usucă tot. Poate vom înțelege odată că fără apă nu se poate viețui. Au secat lacuri, s-au uscat culturi întregi, s-au împotmolit turbinele hidrocentralelor. Un pas înainte, doi înapoi! Planeta a îmbătrânit și cere să fie ajutată. Cum să nu se schimbe mersul naturii când bubuim cerul cu mii de rachete? Cum să nu se producă dezordine în mișcarea maselor de aer când lideri bolnavi de putere trăiesc deseori cu sentimentul că sunt prea puține distrugeri în țările lor și cerșesc obuze, tancuri și muniție de orice fel? Vor veni curând cu mâna întinsă pentru o bucată de păine și pentru un copârșău în care să-și îngroape morții!
Totul vine din exacerbarea dorinței de mărire, de a intra în vreo carte de istorie pe care nu o va deschide nimeni.
Seceta devine pericol de moarte pentru viața viețuitoarelor. Nu cumva omul inconștient și lacom cheamă seceta? Apă este încă destulă,numai că omul,„această slugă veche” e propriul dușman. Să luăm un exemplu: Canalul Siret-Bărăgan proiectat cu zeci de ani în urmă. Pe sute de kilometri se proiectase sisteme de irigații cu apă gratis din generosul Siret. Dacă proiectul ar fi fost dus la capăt, am fi avut și apă pentru irigat și un mijloc de trafic la îndemână. Ca de obicei, românul a început cu entuziasm acest proiect antisecetă. S-a lucrat pe porțiuni. S-au făcut excavări, s-au taluzat malurile, s-a dalat. Minunea nu a durat mult. Mereu există Ghiță –contra. Conform tradiției din „Mănăstirea Argeșului”, zidurile au fost părăsite. S-au furat la foc continuu dalele. Edilii au îngropat milioane de lei, având mulțumirea că au încercat. Sute de alte exemple din zonele aride pot fi oferite opiniei publice. Cum era oare posibil ca într-o Dictatură să se construiască astfel de amenajări care să asigure recolte îndestulătoare? Nicio lege nu ar fi prea dură pentru cei care jefuiesc obiectivele care asigură securitatea alimentară. Ne complacem în această degringoladă națională, protejați de fatidicul „merge și așa!”
Am fi vrut să rămânem cu amintirea unei secete venite după război, descrisă genial de Nicolae Labiș în „Moartea căprioarei”. N-a fost să fie așa!
Guverne, partide, Parlament, Președinte? Forme fără fond. Doar mașina de tipărit bani funcționează non stop și nu este deranjată de secetă. Vom avea alte mii de militari în flancul estic al NATO. Ei și? Ne vor lucra pârloagele sau se vor distra cu trageri în poligoane.
Minciuna ,corupția, lăcomia mai marilor Planetei nu pot opri seceta.De aceea blestemul țăranului român „Arză-i-ar focul!” rămâne expresia cea mai concludentă în lupta cu „Răul” din lume. Focul purifică și uneori devine sacru. Nu degeaba l-a furat Prometeu din Cer și l-a dăruit oamenilor. Nu bănuia că aceștia îl vor folosi pentru a ucide cel mai de preț dar dat de Marele Anonim omului.
Vasile Lefter, membru UZPR
