Recunosc, eu le-am omorât...
Prima oară le-am otrăvit și-am așteptat înfrigurat să văd efectul. Nu a fost imediat, primele semne au apărut după câteva zile, la început timid, apoi accelerat; au luat o culoare galbenă: pur și simplu se uscau pe picioare. Pe urmă am așteptat să-și dea sfârșitul: nu vroiam să le dau lovitura de grație cât timp mai respirau. Nu sunt totuși un sadic... Ca să ascund dovezile am săpat pământul și le-am făcut dispărute.
Mi-a fost puțin teamă să nu fiu prins, să mă întrebe cineva ce fac eu acolo! E drept, aveam răspunsul pregătit... dar nu știi niciodată ce se poate întâmpla.
De exemplu, dacă buruienile alea pe care le-am omorât eu erau de fapt considerate de Primărie ”spațiu verde”?! Dacă aveau aceleași drepturi ca panseluțele din centrul orașului? Dreptul la viață? Acum, fie ce-o fi, am recunoscut fapta, ori primesc amendă pentru vandalizare, ori primesc o renumerație pentru munca prestată în folosul comunității. Dacă este prima variantă, să știți că am o circumstanță atenuanta: nebunie temporară! Adică m-am enervat rău de tot! Să mă explic...
Locuiesc pe Unirea Principatelor, știți strada, aia care a fost odată lată și cu trotuare normale și care acum e îngustă și cu trotuare ca pe Champs-Élysées. (Probabil chestie de calcul matematic riguros: câte mașini și câți pietoni trec zilnic pe fiecare din ele. Se pare că s-a ajuns la concluzia că se plimbă foarte mulți turiști prin zonă.). Pe lângă lățimea considerabilă, ca niște europeni ce suntem, a mai apărut și o fâșie de spațiu verde ( probabil chestie de legislație europeană) în care momentan cresc niște buruieni. Frumoase, viguroase, enervante.
Dar poate știți mai bine strada după faptul că acolo a fost uliță cu praf vreo lună de zile.
După ce am înțeles bine diferența dintre sat și oraș, constructorii s-au reîntors la muncă. Au pus un strat de asfalt, au decopertat în capătul străzii pentru continuarea lucrării, au apărut utilaje, oameni...o minune de lucrare! Am iertat praful înghițit, indolența maistrului care a pus trotuarul din fața casei mele, sticlele de plastic lăsate în urma muncitorilor! Dimineața plecam la muncă cu un tonus bun, iar seara, înainte de culcare, mă rugam:
Inger, ingerasul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Lasă constructorul cu mine
Ca să facă strada bine!
Dar îngerașul meu, din nu știu ce motiv, s-a supărat pe mine. Într-o zi constructorul a dispărut și n-a mai venit. Au trecut zile, săptămâni, luni... Și atunci m-am supărat și eu pe... dar pe cine să mă supăr?!... pe îngeraș nu pot, pe constructor nici atât, că-mi strică și mai tare trotuarul, pe primar în niciun caz...ah!... pe Soroș!!! Păi bine, măi, că nici nu știu cum să-ți spun, de ce nu ne lași, bre, să facem trotuare, străzi, autostrăzi?! De ce strici, musiu, plombele din asfalt, de pun săracii în fiecare an altele?! Și buruienile le-ai pus tot mata, noaptea, ca hoții?!
Ei, și atunci, de nervi, le-am omorât.
Narcis Herescu
