Profesorul vrâncean Costică Neagu despre Ziua Învăţătorului
Ziua Învăţătorului, tradiţia şcolii, „care va să zică nu există…”
„Şcoala este unitatea de măsură a valorii relative a statelor şi popoarelor”. Simion Mehedinţi
Rândurile acestea au izvorât dintr-o stare de pioşenie faţă de munca dascălului, faţă de prea plinul sufletului său curat din care dă tuturor, în permanenţă, fără să aleagă, fără să aibă preferinţe sau antipatii…, dar şi dintr-o pornire soră cu revolta, cu sudalma sfărâmată între dinţi, faţă de ceea ce se întâmplă astăzi.
De-a lungul anilor, prin munca sa, învăţătorului i-au fost recunoscute, măcar declarativ, meritele. Fiind supranumit, în timp, ca: dascăl, apostol, învăţător, profesor (un termen mai rece), omului de la catedră i s-a dedicat o zi în care inimile noastre se îndreaptă către cel care a vegheat la urcuşul nostru către starea de OM, omenie, la cel care prin munca sa, prin grija şi prin duioşia cu care se ocupă de puiul de om, şi-a câştigat, în sufletul fiecăruia dintre noi, primul loc alături de mamă - învăţătoarea.
Misiunea sa l-a aşezat alături de Mântuitor – „Lăsaţi copiii să vină la mine!”, munca sa l-a aşezat alături de apostoli prin sacrificiul dăruirii, iar învăţătura sa l-a aşezat în rândul marilor întemeietori ai omenirii – întemeietor de suflete, de caractere („Nu de minţi ducem lipsă, ci de caractere.” - Carol I).
Învăţătorul este purtătorul luminii şi al dreptăţii, aducător de pace şi mângâiere, e Sămănătorul care trudeşte să risipească întunericul şi dihonia dintre noi. Toate acestea l-au îndreptăţit pe dascăl să i se dedice o zi pe an – „Ziua învăţătorului”.
Ziua aleasă n-a fost deloc întâmplătoare, ba mai mult, această zi arată curăţenia şi sfinţenia muncii sale: 30 iunie (1927), zi în care întreaga creştinătate din România, prăznuieşte „Soborul Sfinţilor 12 Apostoli” (ortodocşii) şi „Adunarea celor 12 Sfinţi Apostoli” (greco-catolicii). Alegerea acestei zile a fost realizată, prin consens, de către Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România.
Dacă toate acestea s-au petrecut aşa, dacă vremurile de când cu ciuma roşie, nu au „arestat” această zi, pare lipsită de noimă iniţiativa Parlamentului României care tocmai în anul când se împlineau 80 de ani de la „naşterea” Zilei Învăţătorului, să o desfiinţeze cu acte în regulă (Legea nr. 289 din 29/10/2007).
Ca dascăl cu vechi state de plată în şcoala românească, am aflat despre această lege în iunie 2008 la o activitate pe care o dedicam, culmea, Zilei Învăţătorului (29 iunie).
Chiar dacă am păţit precum ardeleanul care a aflat „acum” că Mihai Viteazu a fost omorât deunăzi, de către „unguri”, astăzi la 8 ani de la vestita lege, aproape niciun dascăl nu ştie data şi semnificaţia acestei „sărbători”, darmite elevii, părinţii ca să nu mai vorbim de… legiuitori, asta pentru că nici ultimul sătean nu opreşte vitele să se odihnească la mijlocul priporului, ci doar când ajunge în deal.
Ce noimă are Ziua Învăţătorului pe data 5 iunie când elevii au încă în faţă examene şi evaluări de susţinut? Ce sărbătoreşte şcoala sau comunitatea?
„Ziua Învăţătorului”, la finalul anului şcolar
Ziua Învăţătorului a fost gândită ca un raport pe care şcoala îl dădea familiei şi comunităţii. Fiecare părinte venea să-şi vadă copilul şi să se laude cu el. Atunci apăreau viitoarele „personalităţi” care îşi vor fi anunţat şi „înnobilat” numele stirpei din care provin şi se vor fi înălţat. Asta înseamnă tradiţie, o „tradiţie” pe care o clamăm pe toate drumurile, dar pe care o călcăm cu barbarie, unii inconştient, alţii cu bună ştiinţă.
Tare aş vrea să ştiu unde era Ministerul şi Sindicatele învăţământului când s-a prezentat expunerea de motive a acestei legi, tare aş vrea să ştiu câţi dascăli erau la momentul respectiv în Parlamentul României şi cine a avut interes ca să golească de sens munca dascălilor!? De ce a fost nevoie ca dascălilor să li se dedice o zi, alta decât cea pe care societatea le-o dedicase cu aproape un secol înainte… mai ales că în data de 5 iunie este şi Ziua Mediului!? Am toate motivele să cred că ziua dascălilor a fost fixată în această dată, pentru ca să i se piardă „urma”.
Ce sărbătorim la 5 iunie (?! ) când întreaga suflare educaţională se află într-un extraordinar efort de împlinire a muncii de un an sau la sfârşitul unui parcurs educaţional mai îndelungat (teze, extemporale, teze unice, recapitulări semestriale, pregătiri pentru bacalaureat etc.), păi de sărbători avem noi timp la această dată. Cum să te odihneşti la mijlocul priporului?!
Dascălul trebuie sărbătorit pentru munca sa şi atunci „Ziua” lui trebuie fie când se încheie un parcurs, nu când începe urcuşul. Această zi trebuie să fie legată de un simbol, fie creştin, fie istoric, trebuie să fie o zi în care simbolistica sa să se înnobileze şi să ne înnobileze cu fiecare an, să fie o zi prin care să ne demonstrăm, să ne susţinem specificul naţional şi tradiţia în tăvălugul globalizării.
Deşi nu cred că va lua cineva în seamă, aceste opinii, „somez”, în numele tradiţiei şi al respectului faţă de foştii mei dascăli, ca diriguitorii şcolii româneşti să facă toate demersurile şi să ne redea „Ziua Învăţătorului”, aşa cum ne-au dăruit-o înaintaşii, să ne redea sărbătoarea pe care nici măcar comuniştii n-au îndrăznit să ne-o „aresteze”. Să ne redea simbolul care să ne adune în jurul lui, momentul în care să fim noi înşine - apostolii neamului.
Costică Neagu, Focşani
Articol republicat în Ziarul de Vrancea.Prima publicare-28 iunie 2015
Citiți și:Ce a fost „Ziua Învăţătorului“ şi de ce nu mai este