Profesorii, țapi ispășitori ai unei societăți în criză
Criticii se grăbesc să arate cu degetul rezultatele slabe ale elevilor, procentul ridicat al analfabetismului funcțional, lipsa de performanță. Dar puțini privesc către adevărata cauză: un sistem de învățământ bulversat de reforme făcute „din pix”, cu programe supraîncărcate, manuale schimbate anual și reguli contradictorii. Profesorii sunt chemați să repare ce alții strică, dar la final tot ei sunt învinuiți.
Mai mult, dascălul de astăzi își cumpără adesea singur materialele didactice, aduce resurse de acasă și este bombardat, chiar și în timpul liber, cu mesaje și solicitări birocratice. „Completează fișa!”, „Trimite raportul!”, „Fă statistica!” – toate aceste sarcini consumă timp și energie care ar trebui dedicate elevului, nu hârtiilor. În plus, profesorul este chemat mereu „la dispoziția școlii”, fiind transformat într-un funcționar, nu într-un formator de caractere.
În clasă, situația nu e mai ușoară. Mulți părinți nu mai cer performanță de la proprii copii sau cer performanță fără să miște un deget pentru a le explica de ce trebuie să meargă a școală și de ce trebuie să-i respecte pe cei care îi îndrumă în viață. „Cei șapte ani de acasă” – odinioară fundamentul educației – lipsesc la mulți elevi. Astfel, profesorul este pus în postura de a prelua și rolul de părinte, mediator și psiholog, fiind adesea umilit în fața clasei.
La toate acestea se adaugă și contextul social, care influențează decisiv comportamentul elevilor. Într-o epocă dominată de TikTok și alte rețele sociale, modelele promovate nu mai sunt profesorii sau personalitățile culturale, ci „influencerii” care se laudă cu mașini de lux, bani rapizi și „combinații”. Tinerii învață, fără să-și dea seama, că succesul nu se clădește prin muncă și educație, ci prin șmecherie și noroc.
Când elevul vede zilnic clipuri în care ești apreciat dacă „te descurci” și nu dacă citești o carte, cum să mai respecte un profesor care îi cere să muncească, să fie disciplinat și să gândească pe termen lung?
Exemplele negative nu vin doar din mediul online, ci și din viața reală. Mulți politicieni și personaje publice au ajuns în funcții de conducere fără să fi demonstrat vreodată excelență în școală sau în meseriile lor. Sunt „cadre de partid”, rude sau prieteni ai cuiva „potrivit” – oameni care au urcat trepte sociale și profesionale nu prin merit, ci prin relații.
Aceste modele transmit un mesaj devastator pentru elevi: nu contează să înveți, să respecți regulile sau să te străduiești. Contează să ai „pile”, să faci compromisuri și să știi să te strecori prin hățișul sistemului.
Cum poate un profesor să convingă un adolescent că educația este cheia reușitei, când realitatea îi arată exact opusul? Cum poate școala să cultive meritocrația, când societatea în ansamblu recompensează oportunismul și lipsa de principii?
Concluzia e amară, dar inevitabilă: educația nu poate fi construită pe umilirea profesorilor și pe batjocorirea muncii lor. Este nevoie de un efort comun – al părinților, al politicienilor și al societății – pentru a reda școlii respectul pe care îl merită. Profesorul nu poate fi singurul vinovat pentru eșecul unui sistem care îl apasă din toate direcțiile.
Dacă vrem o generație care să creadă în educație, atunci trebuie să începem prin a reda demnitatea celor care o oferă.
Marian Găloiu
