Prețul culturii
”Cultura înseamnă lărgirea minții și a spiritului' - ne-a învățat poetul nostru național, Mihai Eminescu.
De fapt, cultura a fost, este și va fi o monedă de schimb a celor ce s-au perindat pe la putere. Cea mai ieftină... și, în marea ei măsură, aducătoare de voturi.
Peste ea au trecut intemperiile bătăliilor purtate pentru păstrarea integrității noastre naționale.
Flăcările au mistuit opere de artă, fie că erau tablouri de valoare inestimabilă, fie scrieri ce păstrau în pergamentele lor, învechite de vreme, povești ce ar putea să ne fie pilde morale, încărcate de istorie și de educație pentru ai noștri prunci, cu speranța de a nu a mai înfăptui atrocități împotriva omenirii.
Cea mai recentă formă de manifest popular al poporului român, revoluția din 1989, o manifestație care, din punct de vedere politic nu a dus decât la mazilirea dictaturii ceaușiste, a înfăptuit cea mai odioasă crimă împotriva culturii românești - incendierea Bibliotecii Centrale Universitare din București.
Au ars 500.000 de volume. Întregul fond de carte rară și carte veche românească., ”Biblia lui Șerban Cantacuzino”, ”Noul Testament de la Bălgrad”, ”Cartea de Învățătură de la Iași”, ”Biblia de la București”, ”Evanghelia de la București”, ”Gramatica românească de la Buda”, ”Istoria literaturii române” a lui Călinescu - ediția 1940, ”Istoria românilor din Dacia Traiană” a lui Xenopol, în 14 volume. A ars o bună parte din manuscrisele și scrisorile eminesciene.Întregul fond unicat.
Cultura a plătit cu cerneala îmbibată în sângele tinerilor căzuți pe caldarâmul rece al unui decembrie din care ne-au rămas acum doar cruci vizavi de stația de metrou ”Eroii Revoluției”. Nu departe de ”Aleea Scriitorilor” din Bellu, ba chiar în aceeași linie (sau PUZ, cum se numește acum).
A urmat o perioadă de recesiune culturală... 33 de ani de asuprire politică a tot ce a însemnat valoare românească. Bugetele infime, de multe ori inexistente, au dus la moartea din fașă a aspectelor intangibile din viața socială. Actorii, pictorii, scriitorii, oamenii de muzică, au o viață aproape mizeră, fiind condamnați și la anonimat.
Monumente culturale inestimabile au fost lăsate intenționat în paragină sau incendiate pentru a deveni tunuri imobiliare (de la Hala Matache, la casa lui Mihail Sadoveanu sau a lui Gheorghe Cantacuzino; toate aflate în centrul Bucureștiului).
S-a ajuns aici și pentru că oamenii care au în mână frâiele culturii sunt, în mare parte, numiți prin decizii politice și fără a avea o pregătire minimă în domeniu.
Se pozează pe la evenimente ca mari consumatori de cultură dar nu fac nimic pentru creatorii de cultură, cei care le încântă cu adevăratul spiritul și mintea.
Dacă nu era această nenorocire pandemică sunt sigur că vedeam iar pe multe „scene artistice” behăiturile unor „oameni de cultură” ce ar fi umplut iar buzunarele „celor ce conduc cultura”. Asta în condițiile în care o valoare literară, un membru al Uniunii Scriitorilor din România, își rupe din bani pentru medicamente, riscând să își degradeze sănătatea, pentru a edita un volum de literatură, într-un tiraj de 150 – 200 de exemplare.
Nu s-a gândit nimeni că anumite fonduri europene pot fi redicrecționate și spre organizații care să sprijine apariția unor asemenea opere de artă ce pot deveni acreditări ale valorilor românești peste hotare?
Cultura este fecioara cuminte și deșteaptă a regelui cel hapsân. Bunătatea ei a făcut să fie izgonită din cetate și menită să-și petreacă viața pe drumuri întortocheate, pline de gropi și întunecate, pentru a născoci vorbe de duh ce urmează a distra întreaga suflare a castelului, în zilele de sărbătoare.
Adrian Matei
