Opinii

Paradigma actuală a educației: școala, familia, comunitatea

Costică NEAGU
25 mar 2021 2760 vizualizări
Profesorul Costică Neagu
Profesorul Costică Neagu

Școala românească s-a aflat din toate timpurile și se află într-o permanentă stare dramatică, într-o sărăcie endemică, pornind chiar de la Legea  instrucțiunii (1864), promovată de Al. I. Cuza, care nu a stabilit un nivel al salarizării pentru învățători, lăsând starea școlii la cheremul autorității.

Un tablou dacă nu complet, extrem de sugestiv al situației școlii românești, face revizorul școlar al județelor Iași și Vaslui, Mihai Eminescu, la 1875-1876: ,,Ca un curiozum, vă comunic bugetul școalelor din această comună (Șipotele, Plasa Bahlui) pe anul viitor, în alăturare cu alte sume... (1508 lei cheltuieli anuale pentru 2 școli și 2 învățători)” și... ,,Reversul monedei este: salariul primarului 1800 lei; diurna primarului 600 lei, total 2400 lei”, tot pe un an.

Dincolo de starea materială dramatică a școlii și a familiei, aici observăm interesul pe care societatea îl acordă educației, când școlii ca instituție și celor doi învățători li se alocă la un loc, mai puțini bani decât salariul primarului din aceeași localitate.

Eroismul învățătorilor și sacrificiul sătenilor care, în mod intuitiv afirmau că ,,Cine are carte are patru ochi”, școala a răzbit prin veacuri, să iese la liman.

La noi în Vrancea arhaică (Republica lui Dimitrie Cantemir), începuturile școlii s-au făcut prin eforturile unui ardelean Aurel Kotta, refugiat din Ardeal pentru că participase la Revoluția din 1848 și care a reușit să înființeze în 1855 o clasă cu 12 elevi ,,cu toată opoziția elementelor locale. Privighetorul de Ocol, Costache  Neagu spunea că nu este bine ca locuitorii din Vrancea să învețe carte” (C. Constantinescu-Mircești), cu toate că el își trimisese copiii la Iași, să învețe carte.

Văzând că este imposibil să reușească, Aurel Kotta și-a mutat școala în Satul Căliman-Vidra, lucrând fără niciun fel de stipendii, ,,noroc că s-au aflat și în Vrancea unii dintre locuitori cu mai ageră pricepere, care  m-au ajutat pe sub mână”.

Perseverența și ambiția sa îl poartă pe Aurel Kotta la Iași la Departamentul Cultelor și Instrucțiunii, care ,,hotărăște ca în afară de zidirea școlii care se va face prin subscripție sau cisluire, salariul profesorului să se plătească pe lună, având totodată profesorul, locuință, lemne, argat și lumină asigurată în școală”.

Oricine poate să identifice în această scurtă istorisire, stâlpii pe care se sprijină educația: școala, familia, comunitatea.

Reforma lui Alexandru Ioan Cuza (1864) aduce în orizontul educației, învățământul public, prefigurat deRegulamentele Organice șiRevoluția de la 1848, cu atributele sale moderne: gratuitatea și obligativitatea școlii primare.

În timp, cei trei factori și-au asumat aceste sarciniîn mod diferit, chiar dacă, au fost diriguitori și legiuitori ai școlii, care au căutat să facă schimbări care să ducă educația în rosturile  ei firești: ,,Școala este unitatea de măsură a valorii relative a statelor și popoarelor” (S. M.), pe înțelesul tuturor: Școala face omul om.

a) Spiru Haret, cunoscut și sub numele de ,,Omul școlii” sau ,,Întemeietorul învățământului românesc modern”, a adus schimbări fundamentale în toate cele trei componente enunțate mai sus: școala (pregătirea și educarea dascălilor, programe și manuale școlare, structurarea sistemului și a procesului de învățământ, construcția de școli etc.); familia (cursuri pentru adulți, cercuri agrotehnice, cursuri pentru lucrători etc.); comunitatea  (dezvoltarea și întărirea obștilor țărănești, bănci populare sătești, excluderea politicului din școli, deși era om politic și ministru etc.).

b). Simion Mehedinți, cunoscut prin lucrarea de pedagogie, ,,Altă creștere. Școala muncii”, prin care propune o adevărată reformă a învățământului, cu referire la paradigma școlii.

Altă creștere, altă educație, una practic-aplicativă – școala muncii. ,,Cultura generală este păcăleală generală.”El aduce în sprijinul familiei, biserica (Evanghelia iubirii: mama și copilul; Școala muncii: preotul și învățătorul etc.). Deși a fost ministru al instrucțiunii, doar 8 luni, a făcut propuneri importante pentru potențarea tuturor componentelor educației: mărirea duratei de școlarizare; crearea treptei gimnaziale în învățământul rural (școlile pregătitoare); înființarea eforiilor școlare prin care atrăgea familia și comunitatea la finanțarea școlii (Consiliul de administrație era compus din: directorul școlii (dirigintele), primarul, preotul paroh și 4 părinți, eligibili la 4 ani).

c). Dr. Constantin Angelescu, cel mai longeviv ministru al instrucțiunii în perioada interbelică, supranumit și ,,doctorul cărămidă”. Continuă munca lui Mehedinți, deși schimbă numele eforiei școlare în comitet școlar. Extinde comitetul școlar în toate componentele învățământului preuniversitar (rural, urban și județean, național); construiește școli și licee, după modelul lui Spiru Haret, oferă gratuit, prin Casa Școalelor proiecte-tip pentru școli; obligă comunitățile să construiască școli; unifică învățământul românesc din toate provinciile românești, după Marea Unire; mărește durata școlii primare de la 5 la 7 ani. Obligă întreprinzătorii să organizeze cursuri de pregătire cu muncitorii pe cheltuiala acestora, obligă comunitățile locale să organizeze cursuri cu adulții. Reforma sa (1924) atinge toate componentele școlii și reprezintă un progres important în școala românească interbelică.

d). Petre Andrei aduce îmbunătățiri școlii românești prin Legea din 1939: înființează școli pentru neștiutorii de carte, școli superioare țărănești (18-30 de ani). La noi în județ, Neculai Jechianu a înființat  o asemenea școală la Vrâncioaia.); Petre Andrei a introdus obligativitatea fișelor psihologice și de sănătate; a înființat școli pentru copiii supradotați etc.

Dacă la toți acești legiuitori ai școlii românești observăm un efort permanent de a asigura un progres al școlii în toate componentele educației,chiar dacă școala, slujitorii ei și familiile nevoiașe au fost într-o permanentă suferință, s-a reușit în linii mari să se asigure condiții (burse de studii sau alte stipendii), tinerilor, cu adevărat, merituoși ca să frecventeze școli înalte din țară și chiar din străinătate.

Odată cu Decretul nr. 175 din 1948, supranumit de noi și ,,reforma roșie”, tot acest efort s-a frânt, fiind justificat prin etatizarea învățământului. Orice s-ar spune – mental și sufletește -, etatizarea a demonetizat valoarea muncii. Amintiți-vă ce s-a întâmplat cu învățământul particular universitar de la noi... de după 1989!!!, când valoarea educației a decăzut în mod periculos!

Sub amenințarea cu ,,pedeapsa de 5-10 ani muncă silnică și confiscarea întregii averi” (art. 37), Decretul 175 din 1948 a ghilotinat școala românească, pur și simplu: s-au schimbat programele, manualele au devenit ,,unice”, fără nicio legătură cu educația anterioară; școala a devenit laică; liceul a devenit școală medie de 3 ani; limba rusă a devenit obligatorie din clasa a IV-a, profesorii adevărați au fost înlăturați din învățământ pe motive politice ,,dușmani ai poporului”, iar la catedră au ajuns absolvenți de ,,facultăți muncitorești”... Au fost abrogate toate legile anterioare acestuidecret.

Urcușul, după această prăbușire catastrofală, a fost foarte greu, ba mai mult, putem spune că din anumite puncte de vedere, nici astăzi nu ne-am vindecat. Etatizarea și gratuitatea creează întotdeauna o gândire păguboasă: ,,trebuie să ne dea...!”, ,,de ce nu ne dă...!” Cine să ne dea!? De cele mai multe ori ajutoarele în bani, pentru copii, ajung în cârciumi... Plecăm la munci în străinătate și abandonăm propriii copii în grija bunicilor sau îi lăsăm pradă unor rețele proxenete.

Toți suntem nostalgici după ,,purtările” copiilor și după,,severitatea” profesorilor de altădată. Desigur că această nostalgie vine și din scurtcircuitele create între pilonii educației: familia nu are încredere în școală și în slujbașii ei; comunitatea nu ia în seamă școala și produsele ei, onorează și urcă în funcții, oameni fără valoare autentică, fie din interes personal. fie de frică, fie din lichelism.

Școala se află în situația de a face pe placul tuturor,pentru că nimeni nu o protejează, nu-i ia apărarea, nu o valorizează, iar uneori în capul școlii vin oameni care nu nimic de-a face cu educația.

Sindicatele învățământului au devenit niște oficine prizoniere ale  politicului, autorității și ale propriilor calcule, iar asociațiile didactice încă nu se coagulează, pentru că solidaritatea dăscălicească a  murit după 1948. Fiecare se descurcă pe cont propriu.

Evaluările și concursurile, unele mimate, altele trucate, doar aparent au autoritatea unor decizii drepte, dar fiecare știe în sinea lui că promovarea are la bază ,,cunoștințe” și ,,relații”, ,,apartenență politică”, motiv pentru care mulți caută ,,ocrotitori” - ,,una afirmăm și alta fumăm”.

Ar fi interesant să vedem care este dimensiunea și care sunt motivele pentru care se gâlcevesc dascălii din toată țara, în preajma atribuirii ,,gradațiilor de merit” și a concursurilor pentru ocuparea posturilor de directori sau de inspectori școlari.

În ultimul timp, în virtutea unor mode care par să ne ducă cu gândul la ,,democratizarea” școlii, au apărut la orizont mai mulți centri de ,,putere și decizie” în interiorul triadei – școală, familie, comunitate: comitetul de părinți și comitetul de elevi, pe școală, comună, oraș, județ, național, organizațiile nonguvernamentale despre care nimeni nu știe nimic.

Acestea sunt adevărate ,,comitete și comiții”, vorba lui Nenea Iancu – forme fără fond, pentru că nu le ia nimeni în seamă.

Dacă au sau nu un cuvânt de spus în marile provocări ale educației de azi, putem vedea din deciziile care se iau în pandemie, în privința educației când ne punem veșnicele întrebări: unde sunt părinții, elevii, unde sunt profesorii și chiar primarii prin care se finanțează învățământul la nivel local...?!!, ce fac ei pentru a limita efectele pandemiei..., mestecă vorbe goale?!

Doar ministerul, adică politicul, e singura voce care se aude pe terenul educației, dar de cele mai multe ori își dă ,,cu stângu-n dreptul” și vorbește ,,ca Moise-n pustiu”.

Timpurile pe care le trăim au adus în orizontul educației o mare oportunitate: apropierea familiei de școală și apoi de comunitatea locală. Singurul loc, după casa părintească, în care copilul este primit cu căldură, siguranță și încredere este ȘCOALA. Să unim școala,familia și comunitatea și să ne creștem generația tânără în lumină, dragoste și încredere!

Fiecare din cei trei stâlpi ai educației, enunțați mai sus, are o importanță hotărâtoare, dar și o responsabilitate pe măsură. Amferim!

Costică Neagu  

Profesorul Costică Neagu este colaborator al Ziarului de Vrancea

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.