Nana Niculina dintr-o mică așezare de pe dealurile de la „Cotul Vrancei”
Căutând cu disperare să scap de furia dezlănțuită a cuptoarelor cerești, mi-am găsit refugiul într-o mică așezare din dealurile de la „Cotul Vrancei”, cum se zice. Parcă m-am transferat într-o altă lume: nu tu gălăgie, nu tu poluare, nu tu politică, doar casele gospodarilor descendenți din răzeșii lui Ștefan cel Mare, populate cu orătăniile din ogrăzi, cu laptele proaspăt muls, cu mămăliga răsturnată din ceaun și, mai ales, cu... Nana Niculina.
Nana Niculina a tras curând linie peste 90 de ani de viață. Se mândrește acum că este cea mai vârstnică „muiere” din sat. Și se mai mândrește și cu familia ei numeroasă: fiice, gineri, nepoți și strănepoți cam vreo 15 de suflete, toți răspândiți care încotro, după cum le-a cerut viața. O adevărată urmașă a legendarei Vrâncioaia. Toată viața a muncit pentru casă, pentru copii, pentru animalele din ogradă, pentru bucatele de la câmp.
Pe Nana Niculina o cunoscusem cu ceva ani în urmă (să zicem, vreo zece) iar acum la 90 de ani am regăsit-o la fel de vioaie, pusă pe șotii și cu plăcerea de a vorbi și de a povesti ca și când anii nici n-au atins-o. Este reconfortant să stai de vorbă cu un astfel de om care – la respectabila vârstă pe care o are - nu se vaită de boli (deși vârsta i le-a adus), de necazuri (pe care le-a avut, și nu puține), de lipsuri, de singurătate, de pensia mică („de la ceapeu”) și de multe altele care-l năpăstuiesc pe cel care a ajuns la o asemenea etate. Are harul povestirii, moștenit probabil de la neamul de povestitori moldoveni din acel loc binecuvântat de natură și de Dumnezeu. Mai rar mi-a fost dat să văd o persoană atât de optimistă, de plină de energie interioară (cea exterioară s-a mai domolit, odată cu vârsta), de bună dispoziție, gata oricând să apeleze la zicale și la înțelepciunea populară pentru a te convinge de cutare sau cutare adevăr. Se mândrește cu numărul mare de nunți, botezuri și alte serbări la care a participat, le-a organizat sau le-a nășit, semn că cei din jur i-au acordat un mare respect și s-au bucurat de prezența ei.
Ți-ar trebui ore întregi să o asculți povestindu-ți episoade din propria-i existență. Le îmbracă pe toate într-o haină optimistă chiar dacă multe dintre ele au adus-o la lacrimi. „Dumnezeu m-a ajutat să trec peste toate. El mi le-a dat și pe cele bune și pe cele rele. Și dacă am ajuns la anii ăștia tot Lui îi mulțumesc”. Așa îmi spunea, stând pe o laviță în bucătărioara mică de vară de lângă casă, în timp de cu o mână arunca boabe la găinile ce o înconjurau. Casa a ridicat-o cu mâna ei, la fel și staulul pentru vacă, poiata pentru păsări sau cotețul pentru purcei. Că „omul” i-a murit de tânăr, „de boală grea” și a trebuit să facă față singură, cu doi copii în bătătură, la toate cele ale vieții. „De ce s-a făcut lumea așa de rea, Nana Niculina”?,o întreb.
”Copiii fac ce văd !”, îmi răspunde. ”Dacă văd că părinții fac rele și urâțenii, păi fac și ei la fel. Nu mai au frică nici de lege, nici de Dumnezeu. Și atunci, cum să nu fie rea?”
Femeia aceasta este un monument, un exemplar rar de Român ce ar trebui ocrotit. Este o relicvă a unei lumi pe cale de dispariție, pe cale de a deveni o amintire, care mai păstrează încă, (firav) ADN-ul unui popor trecut prin relele vieții.
Când am plecat de la Nana Niculina mă gândeam la mulți dintre tinerii noștri; apatici, îmbătrâniți parcă, înainte de adolescență, lipsiți de energia și vitalitatea vârstei. I-aș duce pe toți la Nana Niculina să învețe de la dânsa ce înseamnă VIAȚA.
Victor Simion
Citiți și:Când poliția dispune iar tribunalul...indispune;
Rețeta verii: „Ghiveci... internațional”;
Biblioteca, o mobilă fără căutare;
Comedie cu detergenți și...tampoane igienice;
Coșnița, unitatea de măsură a nivelului de trai;
