Mâna întinsă care nu spune o poveste
„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană“. Este o replică dintr-un film care spune povestea unui profesor ce ajunge să facă mai mulți bani din cerșetorie decât din profesiunea sa.
Cu toți am avut de-a face cu cerșetori. Unii stau la colt de stradă, cu mâna întinsă, în cârje, în genunchi, afișând răni purulente sau mâini sucite sau picioare amputate. În afara unor tânguieli - „miluiți-mă…“, „ajutați-mă…“ – nu spun mai nimic. Se bazează pe efectul vizual al hanicapurilor pe care le afișează. Alții, îmbrăcați la fel de sărăcăcios, își plâng de milă: cer bani pentru mâncare, medicamente etc.
Ne-am obișnuit cu ei. Îi vedem, zilnic, în aceleași locuri. Ne apar în cale cu mâna întinsă, plângându-se de foame, dar refuză atunci când ne oferim să le cumpărăm alimente. Ne cer, mai bine, să le dăm bani direct, chipurile să-și cumpere ei. Din acest motiv îi privim cu neîncredere și-i ocolim.
Mai există o categorie de milogi, cerșetorii care au povești, mai bune sau mai puțin bune. Sunt îmbrăcați binișor, spălați, curați și vorbesc coerent. Altfel, în paranteză fie spus, nu ne-ar putea servi poveștile.
De exemplu:
La un moment dat, pe stradă, mă oprește un tip, foarte brunet, cu figura schimonosită, care îmi cere bani, nu mulți, un leu – doi, ca să-și cumpere o pastilă de algocalmin deoarece îl doare foarte tare o măsea și nu mai suportă. Ca să mă convingă îmi arată falca umflată. Nu părea chiar în suferință dar… mă rog…
Cum aveam la mine, întâmplător, două tablete de nurofen mă ofer să i le dau. Îi spun că sunt mai bune și că își fac efectul rapid. Îl văd cum schimonoseala îi dispare de pe față, la fel și umflătura din falcă, dă din mână a lehamite și îmi întoarce spatele.
Pe stradă, trec pe lângă două dudui, 22 – 23, până în 25 de ani. Îmbrăcate cu tricouri paietate, lucitoare, vopsite și machiate strident. Imediat ce le depășesc, mă aud strigat: „Domnu’, domnu’…“
Întorc capul iar una dintre ele îmi face semn să mă opresc. Vine la mine, toată numai zâmbet, și mă ia pe după gard: „Știți, venim de la un interviu… pentru angajare – simte nevoia să precizeze, văzându-mă dezinteresat, pregătindu-mă să-mi reiau drumul – Patronul ne-a spus că ne angajează. Începem de mâine și ne dă și bani. Dar astăzi am vrea să bem o cafea. Ne dați și nouă niște bani să ne luăm câte o cafea?“
În urmă cu vreo lună, mă aflu cu soția, așteptam pe cineva, în fața unei săli de păcănele. În ușa sălii, rezemat de clanță, observ cu coada ochiului, un tânăr micuț de statură, într-un tricou negru. Nu-i dau atenție. Nici n-aveam de ce. Deodată ne trezim cu el în față, ocazie cu care îi observ lanțul de aur, gros, de la gât și pantofii de firmă.
Cu voce agitată și ochii bulbucați ne turuie, pe rapid înainte, o poveste despre o nevastă și un bebeluș care plâng în casă de foame, despre un patron care nu l-a plătit deși a muncit din greu pe șantier. Înjură guvernul, primăria, pe Dragnea, pe Oprișan, își blestemă zilele, amenință că se aruncă în fața trenului, după care ne cere bani pentru o cutie de lapte praf. Chipurile.
Impresionată, soția îi întinde zece lei. Până să ne dezmeticim, tânărul a înșfăcat bancnota și a dispărut pe ușa sălii de jocuri. Abia atunci ne-am prins despre ce este vorba.
După alte câteva zile, de această dată singur fiind, l-am văzut pe respectivul, în același loc, spunându-i aceeași poveste, de această dată în engleză, unui turist străin. Mai atent decât noi, străinul i-a făcut semn spre lanțul de aur de la gât, a început să râdă, a ridicat din umeri și i-a întors spatele.
Oarecum descumpănit, cerșetorul s-a întors spre mine și a dat, din nou, să-și recite poezia. L-am oprit și l-am trimis la plimbare. O dată ajunge.
