Opinii

Lecții de viață de la trei etnici minoritari din România

Radu BORCEA
5 mai 2020 3596 vizualizări

De fiecare dată când am absolvit un ciclu școlar din cele patru frecventate în anii de studiu, gândurile mele de mulțumire au fost îndreptate către acei dascăli și meșteri care au contribuit la formarea profilului meu profesional și de cetățean al acestei țări. Așa s-a întâmplat după terminarea claselor gimnaziale, profesionale, liceale și a celor din facultate, venindu-mi în memorie, din când în când, imaginea persoanelor de la care am învățat ceea ce știu astăzi. Sunt portrete fizice, intelectuale și morale de care întotdeauna îmi aduc aminte cu recunoștință și bucurie, rugându-mă pentru veșnicia lor liniștită în lumea drepților, știind cât bine au făcut cât timp au fost în viață.

Aș putea înșira aici, cu nume și prenume, cel puțin 10 persoane generoase în a transmite din cunoștințele lor solide și celor care eram în băncile din sălile de clasă, în ateliere-școală, în aula studențească sau la locul de muncă, în calitate de colegi, după ce am obținut prima și următoarele calificări profesionale. Deh! Omul, cât trăiește-nvață! Trei dintre aceștia îmi sunt la suflet și astăzi, la jumătate de veac distanță de când i-am cunoscut și am învățat ceva de la ei. Ceva ce nu înseamnă deloc puțin, ci mult, absolut, mult de tot.

Coincidența, absolut întâmplătoare, este că toate cele trei personaje despre care vreau să scriu câteva rânduri au fost etnici minoritari din România: un sas din Transilvania, un italian din Dobrogea și un șvab din Banat.

Primul cu care am făcut cunoștință a fost inginerul Ștoltz Fritz, profesor de tehnologia meseriei și tehnologia materialelor la un grup școlar profesional ce aparținea de o întreprindere industrială din Codlea-Brașov. Din punct de vedere fizic și biologic, inginerul era un tip înalt (să fi avut 1,90 m, blond, cu ochi albaștri și o față de om blajin), trecut (prin 1961) de vreo 30 de ani. Ca abilități didactice și profesionale, era o capacitate. Avea o certă vocație pedagogică și era o plăcere să-l asculți predând cele două discipline școlare în care vorbea despre metalele feroase și neferoase atât de necesare în industrii și servicii, precum și despre abilitatea profesională de care aveau nevoie lucrătorii pentru prelucrarea acestor materii prime.

Sigur, eu înțelegeam cu ușurință ceea ce ne preda, pe atunci, sasul codlean, asta poate și pentru că în toți cei șapte ani anteriori, de studii gimnaziale din Vrancea, pe care-i lăsasem în urmă, terminasem întotdeauna ca premiant, iar la admiterea în anul I la acel grup școlar reușisem primul din cei peste 800 de candidați.

Dar dincolo de această justificare (pro domo) se vedea de la distanță vocația profesorului nostru pentru profesia aleasă, unde în producție se dovedea un tehnolog de prestigiu, responsabil de finalizarea proiectelor-prototip ce urmau a fi implementate, iar la orele de curs se „plimba” cu lejeritate printre elementele din Tabelul lui Mendeleev, pentru ca noi să ne însușim formula cuprului, nichelului, fierului sau aluminiului (alese aici aleatoriu, ca exemple), să învățăm la ce folosesc aceste minerale și cum să le transforme omul/meseriașul, prin procedee fizice și chimice, în produse finite.

Spun că participam fără nici o emoție la orele domniei sale, pentru că era un dascăl competent, sobru, exigent și cu dreptate în ascultarea și notarea fiecărui coleg în parte. Intra în clasă cu catalogul sub braț și nu se repezea să-l deschidă pentru a scoate, imediat, la tablă, pe unul sau altul dintre copiii din bancă, să-i umilească, să-i pedepsească! Să-si „vâneze” elevii „problemă”. Nici vorbă de așa ceva! Pentru inginerul Ștoltz Fritz, toți elevii-copii aveau aceleași drepturi și îndatoriri. In relația cu toți oamenii, „meseria” pe care o afla peste tot pe unde călca era Pedagogia. În primele 4-5 minute ale orei de curs făcea un rezumat al lecției predate anterior, venea cu o concluzie și abia apoi urma examinarea orală sau scrisă (extemporal), care se consuma în următoarele 20 de minute. Preda în continuare tema viitoare (cam tot 20 de minute) prevăzută în programa școlară, pentru ca la sfârșitul orei să ne întrebe, pe sărite” (întotdeauna alții la rând), ce am înțeles și să lămurească ceea ce nu se înțelesese. De la ora lui se pleca cu lecția învățată! Am fost un fericit al sorții să am aproape un astfel de OM al Școlii de Altădată. Chiar și comunistă, așa cum o etichetează, astăzi, tot felul de maneliști.

Omul Ștoltz Fritz era egalul profesorului cu același nume. Poate chiar mai sus. Avea toate calitățile unui bun român, bun camarad, coleg, vecin, partener de drum sau de proiecte comune. Parcă îl văd intrând în atelierul strungarilor, frezorilor și rabotorilor, forjorilor, lăcătușilor, bobinatorilor și electricienilor, la ascuțitorie (în zile când aveam practică în producție) dând „Bună-dimineața!” lucrătorilor, strângându-le mâinile înainte ca aceștia să apuce să-și șteargă cu lavetele din bumbac palmele de ulei și vaselină, pentru ca inginerul lor să nu se murdărească! Mergea apoi la cuva de la spălătorie, unde folosea săpunul și boraxul, apoi discuta, câteva minute, despre producție și despre problemele personale mai deosebite pe care le aveau aceștia. De la maistrul instructor Mario Fernandino aflasem că dascălul nostru de tehnologii era afectat de o traumă paternă: fiul său, de numai câțiva anișori, se născuse cu limba lipită de cerul gurii și trebuia să mai crească pentru a fi operat.

Mario Fernandino a fost al doilea om de la care am avut ce învăța în acei ani adolescentini. Era ceva mai în vârstă decât inginerul sas (cred că avea jumătate de secol de viață în spate, la începutul anilor ‘60 ai secolului trecut) și își avea originile prin Dobrogea, la Constanța, fiind descendent al unei familii de meșteri pietrari italieni veniți în România în căutarea unui loc de muncă, imediat după Marea Unire de la 1918. El era cel care ne învăța cum să punem în practică materia predată, la teorie, de inginerul sas, profesionist și umanist deopotrivă, portretizat mai înainte.

Cu meșterul Fernandino la conducerea atelierului-școală eram ca o familie. În timpul practicii, nu vorbea la general. Supraveghea ce face fiecare elev la bancul lui de lucru, la strungul, freza sau raboteza unde eram repartizați, prin rotație, să lucrăm. Niciodată nu porneam utilajul înainte ca el să ne facă instructajul. Ne proteja ca un cap de familie! Iar când era ora pauzei de masă, prima „comandă” pe care o dădea era să ieșim din atelier,în aer liber, ca să facem exerciții de gimnastică, apoi să consumăm pachetul cu mâncare. „Sunteți în creștere și nu vreau ca să plecați din școală cocoșați, glumea el.

Meritul maistrului instructori cu origini etnice italiene în formarea noastră este că ne-a învățat meserie la nivelul exigențelor oricărui angajator care avea nevoie de strungari, frezori, rabotori, electricieni și electroniști, iar acest lucru s-a văzut la examenul final de absolvire a școlii profesionale când fiecare dintre noi a trebuit să ne prezentăm în fața comisiei cu un set de scule realizate cap-coadă de mâna noastră.

În urmă cu vreo trei ani, am avut ocazia să întâlnesc un fost coleg de clasă, la Codlea, acum 58-60 de ani, ajuns inginer în domeniul mecanicii și electronicii care, dintr-o discuție despre formarea profesională a tinerei generații și migrația ei spre țări străine, mi-a adus aminte de acei ani de școală. „Relu, îmi zice el, n-am să-l uit niciodată pe meșterul Fernandino; ce meseriaș, ce bunătate de om!”, a zis fostul meu coleg de bancă; la care nici eu nu am rămas dator: „Da, Gigi, nici pe el și nici pe inginerul Ștoltz Frițz.

În sfârșit, al treilea minoritar etnic care mi-a fost și îndrumător în ale profesiei, dar și coleg de muncă, s-a numit Johan Binder. Un OM (tot cu litere mari și el) cu o biografie care ascundea multă durere personală și nedreptate socială și națională. Această durere venea de pe la începuturile regimului comunist în România. Nenea Binder, cum îi spuneam, se trăgea dintr-o familie de șvabi din Banat, minoritate pedepsită crunt de slugile lui Stalin, de la București, prin deportarea în masă, în Bărăgan, în anul 1951, pentru că luptaseră împotriva rușilor. Familiile șvabilor bănățeni erau învinuite că ar fi susținut politica Germaniei naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial!

Eroul nostru, pentru că el chiar era un erou, luptând în trupele române pentru redobândirea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța, căzuse prizonier la ruși și fusese deportat în Siberia de unde a fost repatriat în anul 1949. Cinci ani a îndurat umilința, foamea și gerul năpraznic și se adaptase atât de bine la temperaturi scăzute încât, în iarna 1964, i-am văzut de mai multe ori statura impozantă, în afara fabricii, lângă groapa cu nisip (locul rezervat fumătorilor), îmbrăcat numai cu salopeta subțire, din doc, cu basca neagră pe cap, în timp ce colegii lui aveau pe ei șube, iar pe cap - celebrele căciuli cu urechi.

Înainte de război, Johan Binder lucrase la o întreprindere de top din Timișoara, ca electromecanic. Era un foarte bun meseriaș („cap de neamț”, cum îi vorba) și câștiga bine. „Chiar foarte bine, mi-a povestit el, odată, încât la fiecare sfârșit de săptămână, când patronul ne plătea salariul, luam masa la restaurant, cu soția, apoi cumpăram toate cele necesare traiului pentru săptămâna viitoare. Patronul ne făcea plata în fiecare sâmbătă”.

După terminarea penitenței din Bărăgan, nenea Binder și-a găsit serviciu la Fabrica de Conserve de la Zagna Vădeni, iar câțiva ani mai târziu s-a stabilit la Brăila și a intrat la o fabrică nouă, automatizată complet, realizată de o companie germană. Aici i-am devenit și eu coleg de serviciu. El se apropia de pensie, iar eu abia intrasem în câmpul muncii și i-am fost dat în primire. Probabil pentru asigurarea schimbului de mâine. Locul nostru de muncă era ca la cinematograf: aveam un față un tablou uriaș, din plastic și aluminiu, pe care erau „plantate” vreo 800 de beculețe care luminau în culori distincte (roșu, albastru, galben și verde). Acestea indicau circuitul fluxului tehnologic.

El știa rostul fiecărui beculeț. Atunci când unul nu mai lumina, știa că s-a produs o avarie și anunța coordonatorul sectorului respectiv să remedieze defecțiunea. De cele mai multe ori mergea el să facă „depanarea” și rămâneam singur în fața panoului. Într-un an de zile m-a învățat toate tainele acelor circuite tehnologice, iar după încă un an a insistat pe lângă inginerul Dumitru Spânu, tatăl celebrei soprane Mirela Spânu, stabilită în Italia încă dinainte de 1989, tehnologul fabricii, să particip la examenul de promovare într-o grupă superioară de muncă pentru a beneficia de un salariu care să răsplătească interesul meu în a mă perfecționa din punct de vedere profesional. În trei ani de zile ajunsesem un specialist al fabricii, dar visul meu era „departe-n zări, departe dus”, cum spune poetul, la profesia asta atât de frumoasă – Ziaristica.

Poate că nu aș fi așternut niciodată pe hârtie aceste rânduri dacă, în ultima perioadă, nu aș fi văzut cum apar din grotele unei istorii de tristă amintire indivizi care au o percepție deplasată despre cetățeni ai României, minoritari etnici, ajunși prin vot popular în funcții de demnitate publică în stat. Concret, este cazul președintelui Johannis; despre atacurile la adresa Domniei sale. Sunt destui români cu gândirea clonată pe ideea că sasul de la Sibiu duce România într-o direcție contrară așteptării lor, pentru că n-ar simți românește, pentru că nu are copii sau că nu este ortodox de-al nostru. Cei mai aprigi adversari ai lui – pesediștii, iar unii dintre ei sunt din județul nostru, de la vârful politicii. Iată trei cazuri de dată recentă:

1).La ultima remaniere guvernamentală din decembrie 2018, președintele PSD Vrancea, Marian Oprișan, venea în forumul de conducere al acestui partid cu un discurs halucinant:„Fac un apel către SRI, SIE, către toate instituțiile de forță ale României: din toată inima vă rog ca în 2019 să lăsați România să aibă un președinte care este român, care–și iubește țara, un om bun la suflet.

Gândire din grotă! Păi…dacă serviciile au pus umărul la alegerea lui Johannes ca președinte, înseamnă că tot ele au adus PSD la guvernare, nu? Autorul „cugetăriiadânci” de mai sus nu a plătit cu funcția, pentru că a fost doar o „opinie politică”.

2). Câteva zile mai târziu, ne-am trezit în media națională (și internațională) cu monstruoasa trucare a unei fotografii înfățișându-l pe Klaus Johannes cu cascheta nazistă pe cap, „operă” a „artistului” Constantin Guguianu, consilier județean PSD și apropiat al lui Oprișan. Văzând cât de mare este „morcovul” penal de la fundul lui, Gugumanul a fost nevoit să demisioneze din toate funcțiile în partid cu care îl răsplătise șeful pentru votul istoric dintr-un moment crucial al carierei sale politice.

3). Acum câteva zile în urmă, s-a trezit vorbind pe arătură și Cristi Misăilă, primarul Focșanilor, ortodox până-n prăselele limbii române, deranjat că neortodoxul Johannis pune bețe-n roatele guvernării pesediste. Nu este la primul derapaj verbal discriminatoriu. Sau „discriminațional” (na, iote că m-am molipsit, și eu, de la Doamna Limbii Române Îmbârligate, Viorica Dăncilă, inventând un nou termen!).

Concluzia: a fi OM e lucru mare! Indiferent de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie…

Radu Borcea

Fragment din volumul „Istoric al clipei în vremuri confuze” aflat în pregătire la Editura Salonul literar


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.