Opinii

INTERVIU ZDI: Andrei Pleșu - „Te trezeşti cu câte un inginer care a devenit avocat la 47 de ani şi face legile ţării!“

Ziarul de Vrancea
19 dec 2017 2051 vizualizări

Interviu cu Andrei Pleşu, filosof, scriitor şi istoric al artei

De curând, Pleşu a primit titlul de doctor honoris causa al Universităţii „Al.I. Cuza“.

andrei plesu

-

 

- Unde credeţi că a greşit naţionalismul, pornit până la urmă

ca o formă de a păstra identitatea unui popor în contextul globalizării

agresive, de s-a transformat în formele acestea extreme din Ungaria,

Polonia şi, mai nou, România?

- De obicei, naţionalismul intră în derivă atunci când devine

discursul cuiva care nu are o identitate bine definită, o calitate alta

decât aceea de a aparţine unei colectivităţi. Oameni care nu au profil

propriu, care nu se disting prin nimic, pot măcar să spună că sunt

urmaşii lui Ştefan cel Mare. Ideea că virtuţile se moştenesc genetic,

ideea că eşti rudă cu Mihai Viteazul, cu Ilie Năstase sau cu toţi care

au avut o performanţă de un tip sau de altul, îţi dă un fel de (falsă)

justificare, o identitate pe care, de fapt, nu o ai. E uşor să spui

„sunt român“. Important este cu ce acoperi această apartenenţă care este

un dat, nu un merit. Nu am ales noi să ne naştem într-un anumit loc. Ce

este însă important e ca, odată acceptat acest dat care nu depinde de

noi, să îl onorăm cum se cuvine, să ne comportăm astfel încât să nu ne

fie nici nouă, nici ţării, nici concetăţenilor noştri ruşine că suntem

în acest loc. |sta-i patriotismul. Să nu accepţi ca darul pe care l-ai

căpătat prin naştere să fie utilizat demagogic. Trebuie să pui ceva pe

masă. La noi, din păcate, discursul ţine loc de faptă.

„Uitaţi-vă în jur cum arată miniştrii noştri“

- Unul dintre motivele pentru care am ajuns aici, aţi mai

spus-o şi dumneavoastră, este că nu avem o clasă politică

reprezentativă. Aş vrea să vă întreb de ce credeţi că intelectualii de

succes din România, cei care sunt dispuşi să se afişeze public, nu mai

au acces la politică? Refuză sau nu e loc pentru oameni buni în politica

din România? 

- Constat, deocamdată, că nu prea e loc, pentru că criteriile de

selecţie nu includ exigenţa pregătirii solidă, a profesionalismului, a

instrucţiei culturale. M-am uitat odată cum arată programa de admitere

la École Nationale d’ Administration, care este, în Franţa, un fel de

„pepinieră de cadre“ pentru politicieni. La admitere trebuie să treci

probe de politică europeană, legislaţie europeană şi cultură generală.

Uitaţi-vă în jur cum arată miniştrii noştri, din toate punctele de

vedere: cu dificultăţi de a se exprima normal româneşte (fiind mari

patrioţi de altfel), incapabili să construiască, până la capăt, o frază

coerentă şi convingătoare. Şi mai e ceva: s-a reuşit distribuţia publică

a unei idei negative despre elite. Or, spunea cineva, nu poţi să ai

elite într-o comunitate care nu respectă şi nu iubeşte elitele. Dacă nu

sunt asumate şi preţuite ca atare, elitele nu ajung la vârf, şi când

folosesc cuvântul „elită“, nu mă refer la o oligarhie. Nu e vorba de

câţiva aleşi care fac pe nebunii. Elită înseamnă, etimologic şi istoric,

pur şi simplu o categorie de profesionişti care, în meseria lor, sunt

cei mai buni. Când vrei să te operezi, cauţi doctori de elită. Când vrei

să bei un vin bun, cauţi un „vin ales“ - care înseamnă un vin de elită.

În orice domeniu e la fel: există o elită ţărănească, o elită

muncitorească, există o elită a avocaţilor etc. E vorba, pur şi simplu,

de oameni foarte bine pregătiţi. Or dacă noi ajungem să socotim că

elitele sunt dăunătoare, că sunt prost orientate, atunci ele nu sunt

încurajate să se implice. În schimb, li se spune că sunt „sinecurişti,

stau deoparte şi ne dau lecţii, dar nu fac nimic“. Păi cum să facă, dacă

sunt ţinuţi la distanţă? Personal, ca să mă refer la o experienţă pe

care am traversat-o, m-am trezit, după ’89, implicat în diverse

organisme politice şi am înţeles să accept, nu pentru că asta visam eu,

ci pentru că m-am crezut dator să accept o ofertă cu posibile beneficii

publice.

- Cum vă explicaţi starea actuală a clasei politice în

condiţiile în care multe persoane remarcă faptul că par mai buni

politicienii care au venit imediat după 1990? Erau neexperimentaţi, fără

experienţă politică, dar par la un alt nivel decât cei de astăzi care

totuşi au avut 27 de ani să se uite în spate şi să înveţe din greşelile

trecutului.

- Şi eu mi-am pus problema aceasta, pentru că ştim ce severă era

opinia publică cu guvernele de după Revoluţie. Dar când îmi aduc aminte

de miniştrii de atunci, trebuie să recunosc - mă scot pe mine din cauză -

că erau oameni incomparabil mai bine aşezaţi decât sunt ăştia de acum.

Aveau un profil. Cei mai mulţi dintre ei practicaseră o meserie. Eu i-aş

întreba pe fiecare dintre membrii Parlamentului şi ai Guvernului:

„Domnule, ce ştii să faci?“ Că dacă nu ştii să faci nimic ca lumea, dacă

nu poţi să pui pe masă isprăvi profesionale consistente, nu poţi nici

să apreciezi calităţile altuia şi calitatea în general. În plus, nu mai

vrei să pleci din politică, fiindcă dacă pleci de acolo, nu ai unde să

te duci. Eu am fost coleg de guvern, în anii ’90, cu oameni de o

perfectă croială profesională. Unii, chiar dacă avuseseră funcţii şi

înainte de 1989, aveau o anumită experienţă a răspunderii de stat. Da,

făceau greşeli, fiindcă se confruntau cu o realitate pe care n-o mai

trăiseră. Dar erau articulaţi, aveau o anumită experienţă „tehnică“, o

anumită viziune. Or nu prea mai există aşa ceva din păcate. Dacă te uiţi

la CV-urile miniştrilor şi parlamentarilor de astăzi, te sminteşti.

Toţi au făcut Colegiul Naţional de Apărare, Academia Naţională de

Informaţii şi, eventual, Institutul Diplomatic. Calificări socotite

obligatorii şi suficiente. Aşa te trezeşti cu câte un inginer care a

devenit avocat la 47 de ani şi face legile ţării! Numai nişte genii ar

face faţă unei astfel de provocări. Chiar neşcolită, genialitatea poate

fi eficientă. Dar nu e cazul. La noi, puterea nu are autoritate, iar

autoritatea reală nu are putere.

În învăţământul secundar sunt probleme dramatice

- E înfiorător să deschizi televizorul astăzi şi să vezi cum

se vorbeşte întruna despre statistici alarmante - testele PISA care

arată dezastruos, analfabetismul funcţional care a ajuns la aproape 40%,

copii care abandonează şcoala sau care nu au urmat-o niciodată.

Uitându-ne la acest prezent, la cum arată el astăzi, cum credeţi că va

arăta viitorul în care aceşti copii vor creşte mari?

- Sunt îngrijorat, sunt foarte îngrijorat. Păi e suficient să vedem

cum arată ministrul Educaţiei. Când ministrul Educaţiei are dificultăţi

de exprimare, când în mod vădit e depăşit de problematica domeniului,

iar educaţia lui personală e grav lacunară, cum vrem să meargă bine

sistemul? Pe de altă parte, se vorbeşte mult despre universităţi, dar nu

se vorbeşte suficient despre învăţământul secundar. Acolo sunt probleme

dramatice - şi manualele, şi programele, şi, îmi permit să spun, şi

profesorii nu mai au calibrul necesar, iar rezultatul se vede... Câteva

instituţii tradiţionale sunt grav avariate: instituţia dascălului,

instituţia cărţii şi instituţia lecturii. Acestea sunt toate în criză.

Şi dacă nu se face ceva, nu putem spera la nimic bun. Nu putem decât să

contăm pe excepţii spectaculoase, dar nu astea fac o ţară.

- Nu credeţi că oamenii de astăzi s-au radicalizat, s-au

vulcanizat şi avem o societate care funcţionează reactiv: nu stăm să

gândim şi să clădim, ci reacţionăm faţă de situaţiile care ni se pun în

faţă ca societate?

- Lucrurile au devenit foarte complicate. Trebuie să vorbim şi despre

noile mijloace de comunicare. Comunicarea prin SMS şi pe Facebook e de

alt tip decât comunicarea de până acum. E eliptică şi, în mod paradoxal,

produce mai curând singurătate decât comuniune. Am văzut cupluri, el şi

ea, vizibil într-o relaţie de dragoste, la cafenea, fiecare cu

telefonul în mână şi dându-şi SMS-uri. Asta nu mai e comunicare, e un

schimb de tăceri eliptice, care modifică cu totul afectele, limbajul,

substanţa unei relaţii. Acum nu putem să ne revoltăm, asta este direcţia

în care se merge, trebuie să vedem cum să facem ca aceste noutăţi

tehnice să recupereze şi comunicarea reală, autentică, nu să o

abandoneze. Vestea bună din punctul meu de vedere este totuşi ce am

văzut în februarie şi ce vedem acum în stradă. De ce? Pe lângă oamenii

mai în vârstă care participă, am fost frapat, mai ales în februarie de

faptul că erau, preponderent, oameni tineri. Or aceştia sunt oameni care

nu au apucat să fie deformaţi de frică, de suspiciune, de arbitrarul

statului demolator, sub care s-au format generaţiile anterioare. Ei nu

mai pot fi înregimentaţi. Ies în stradă şi spun ce cred. Se vede că nu

le mai este frică, că nu mai au gânduri ascunse şi experienţe

traumatizante. E ceva nou şi asta, din punctul meu de vedere, e un

câştig care îmi dă speranţă. În sensul acesta, mă bucur că există

reactivitate la nivelul societăţii civile şi al tinerii generaţii,

pentru că altfel activitatea guvernamentală s-ar dezlănţui fără niciun

fel de oprelişti. Dar, dincolo de toate, avem de a face cu o există o

criză a comunicării agravată şi de şcoală şi de presă. Sunt ultimul care

să ţină discursuri nostalgice, dar, înainte de 1989, până şi simplii

crainici de radio şi de televiziune aveau un nivel profesional,

cultural, lexical, superior celor de azi. Am văzut, uneori, la

televizor, spectacole de varietăţi mai vechi. De pildă, un episod

parodic, în care Stela Popescu, Margareta Pîslaru şi Vasilica Tastaman

cântau laolaltă cuplete satirice, cu aluzii la Tristan şi Isolda, sau la

Odiseea. Asta înseamnă că exista un public, capabil să recepţioneze

aceste referinţe culturale. Mă întreb dacă mai există şi astăzi un

asemenea public, dacă tipul acesta de spectacol mai are, astăzi,

auditoriu. Rezultă că în contextul atât de viciat de comunism

supravieţuise un tip de educaţie decent. Asta avem de recuperat. Dar

pentru asta e nevoie de oameni, de elite active, de decizie politică,

competenţă şi, aş spune, de abnegaţie. Ca să nu mai vorbim de

patriotism. Ai de jucat un rol? Joacă-l până la capăt corect. Cât poţi

tu de corect.

„Nu am senzaţia catastrofei, am mai curând senzaţia unei mediocrităţi generalizate“

- Credeţi că e argumentat acest pesimism al oamenilor în

legătură cu viitorul ţării în condiţiile în care România împlineşte anul

viitor abia 100 de ani de când există ca stat unitar, consolidat? A

trecut prin două războaie mondiale, au fost 50 de ani de comunism care

au făcut extraordinar de mult rău, dar să fie guvernul acesta şi

momentul acesta finalul la toate sau vorbim de o societate care se

dezvoltă atât de rapid încât nu mai avem timp să ne aşezăm ca naţiune?

- Speranţa nu e o problemă de logică sau de argumente; e o virtute a

sufletului şi a minţii, o înclinaţie de a vedea lucrurile ca fiind

orientate spre un orizont promiţător. E adevărat că momentul de faţă nu

prea ajută. Trebuie să ai o natură puternică, un tonus vital viguros, ca

să rezişti cu adevărat în faţa unor provocări imediate care nici măcar

nu sunt de anvergură. Nu am senzaţia catastrofei, am mai curând senzaţia

unei mediocrităţi generalizate, a unei forme de incapacitate

profesională, intelectuală şi morală care riscă să blocheze tot. Poate

că, în cazul meu, e de vină şi vârsta. Împlinesc la anul 70 de ani şi

stau tot mai prost cu iluziile şi cu încrederea în viitor. Am obosit.

România e o ţară obositoare, iar dacă nu eşti suficient de

„descurcăreţ“, de dinamic, dacă nu ai o natură pozitivă, rişti să gâfâi

clipă de clipă. Îmi aduc aminte de o vorbă de-a lui Adam Michnik care,

întrebat după schimbările din 1989, ce îşi doreşte pentru Polonia, a

spus - „vreau să ajungem o ţară în care să ne plictisim“. În privinţa

asta stăm mai bine decât Polonia: nu ne plictisim. Fiecare zi are trauma

ei, perplexitatea ei, niciodată nu ştii ce te aşteaptă. Pe scurt, o

spun mereu: dacă umblăm după argumente, ne deprimăm. Dacă însă ne

spunem: cum am scăpat până acum, poate mai scăpăm odată, atunci putem

spera un oarecare echilibru.

Interviu realizat de Cătălin HOPULELE

Articol preluat din Ziarul de Iasi


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.