INTERVIU ZDI: Andrei Pleșu - „Te trezeşti cu câte un inginer care a devenit avocat la 47 de ani şi face legile ţării!“
Interviu cu Andrei Pleşu, filosof, scriitor şi istoric al artei
De curând, Pleşu a primit titlul de doctor honoris causa al Universităţii „Al.I. Cuza“.
- Unde credeţi că a greşit naţionalismul, pornit până la urmă
ca o formă de a păstra identitatea unui popor în contextul globalizării
agresive, de s-a transformat în formele acestea extreme din Ungaria,
Polonia şi, mai nou, România?
- De obicei, naţionalismul intră în derivă atunci când devine
discursul cuiva care nu are o identitate bine definită, o calitate alta
decât aceea de a aparţine unei colectivităţi. Oameni care nu au profil
propriu, care nu se disting prin nimic, pot măcar să spună că sunt
urmaşii lui Ştefan cel Mare. Ideea că virtuţile se moştenesc genetic,
ideea că eşti rudă cu Mihai Viteazul, cu Ilie Năstase sau cu toţi care
au avut o performanţă de un tip sau de altul, îţi dă un fel de (falsă)
justificare, o identitate pe care, de fapt, nu o ai. E uşor să spui
„sunt român“. Important este cu ce acoperi această apartenenţă care este
un dat, nu un merit. Nu am ales noi să ne naştem într-un anumit loc. Ce
este însă important e ca, odată acceptat acest dat care nu depinde de
noi, să îl onorăm cum se cuvine, să ne comportăm astfel încât să nu ne
fie nici nouă, nici ţării, nici concetăţenilor noştri ruşine că suntem
în acest loc. |sta-i patriotismul. Să nu accepţi ca darul pe care l-ai
căpătat prin naştere să fie utilizat demagogic. Trebuie să pui ceva pe
masă. La noi, din păcate, discursul ţine loc de faptă.
„Uitaţi-vă în jur cum arată miniştrii noştri“
- Unul dintre motivele pentru care am ajuns aici, aţi mai
spus-o şi dumneavoastră, este că nu avem o clasă politică
reprezentativă. Aş vrea să vă întreb de ce credeţi că intelectualii de
succes din România, cei care sunt dispuşi să se afişeze public, nu mai
au acces la politică? Refuză sau nu e loc pentru oameni buni în politica
din România?
- Constat, deocamdată, că nu prea e loc, pentru că criteriile de
selecţie nu includ exigenţa pregătirii solidă, a profesionalismului, a
instrucţiei culturale. M-am uitat odată cum arată programa de admitere
la École Nationale d’ Administration, care este, în Franţa, un fel de
„pepinieră de cadre“ pentru politicieni. La admitere trebuie să treci
probe de politică europeană, legislaţie europeană şi cultură generală.
Uitaţi-vă în jur cum arată miniştrii noştri, din toate punctele de
vedere: cu dificultăţi de a se exprima normal româneşte (fiind mari
patrioţi de altfel), incapabili să construiască, până la capăt, o frază
coerentă şi convingătoare. Şi mai e ceva: s-a reuşit distribuţia publică
a unei idei negative despre elite. Or, spunea cineva, nu poţi să ai
elite într-o comunitate care nu respectă şi nu iubeşte elitele. Dacă nu
sunt asumate şi preţuite ca atare, elitele nu ajung la vârf, şi când
folosesc cuvântul „elită“, nu mă refer la o oligarhie. Nu e vorba de
câţiva aleşi care fac pe nebunii. Elită înseamnă, etimologic şi istoric,
pur şi simplu o categorie de profesionişti care, în meseria lor, sunt
cei mai buni. Când vrei să te operezi, cauţi doctori de elită. Când vrei
să bei un vin bun, cauţi un „vin ales“ - care înseamnă un vin de elită.
În orice domeniu e la fel: există o elită ţărănească, o elită
muncitorească, există o elită a avocaţilor etc. E vorba, pur şi simplu,
de oameni foarte bine pregătiţi. Or dacă noi ajungem să socotim că
elitele sunt dăunătoare, că sunt prost orientate, atunci ele nu sunt
încurajate să se implice. În schimb, li se spune că sunt „sinecurişti,
stau deoparte şi ne dau lecţii, dar nu fac nimic“. Păi cum să facă, dacă
sunt ţinuţi la distanţă? Personal, ca să mă refer la o experienţă pe
care am traversat-o, m-am trezit, după ’89, implicat în diverse
organisme politice şi am înţeles să accept, nu pentru că asta visam eu,
ci pentru că m-am crezut dator să accept o ofertă cu posibile beneficii
publice.
- Cum vă explicaţi starea actuală a clasei politice în
condiţiile în care multe persoane remarcă faptul că par mai buni
politicienii care au venit imediat după 1990? Erau neexperimentaţi, fără
experienţă politică, dar par la un alt nivel decât cei de astăzi care
totuşi au avut 27 de ani să se uite în spate şi să înveţe din greşelile
trecutului.
- Şi eu mi-am pus problema aceasta, pentru că ştim ce severă era
opinia publică cu guvernele de după Revoluţie. Dar când îmi aduc aminte
de miniştrii de atunci, trebuie să recunosc - mă scot pe mine din cauză -
că erau oameni incomparabil mai bine aşezaţi decât sunt ăştia de acum.
Aveau un profil. Cei mai mulţi dintre ei practicaseră o meserie. Eu i-aş
întreba pe fiecare dintre membrii Parlamentului şi ai Guvernului:
„Domnule, ce ştii să faci?“ Că dacă nu ştii să faci nimic ca lumea, dacă
nu poţi să pui pe masă isprăvi profesionale consistente, nu poţi nici
să apreciezi calităţile altuia şi calitatea în general. În plus, nu mai
vrei să pleci din politică, fiindcă dacă pleci de acolo, nu ai unde să
te duci. Eu am fost coleg de guvern, în anii ’90, cu oameni de o
perfectă croială profesională. Unii, chiar dacă avuseseră funcţii şi
înainte de 1989, aveau o anumită experienţă a răspunderii de stat. Da,
făceau greşeli, fiindcă se confruntau cu o realitate pe care n-o mai
trăiseră. Dar erau articulaţi, aveau o anumită experienţă „tehnică“, o
anumită viziune. Or nu prea mai există aşa ceva din păcate. Dacă te uiţi
la CV-urile miniştrilor şi parlamentarilor de astăzi, te sminteşti.
Toţi au făcut Colegiul Naţional de Apărare, Academia Naţională de
Informaţii şi, eventual, Institutul Diplomatic. Calificări socotite
obligatorii şi suficiente. Aşa te trezeşti cu câte un inginer care a
devenit avocat la 47 de ani şi face legile ţării! Numai nişte genii ar
face faţă unei astfel de provocări. Chiar neşcolită, genialitatea poate
fi eficientă. Dar nu e cazul. La noi, puterea nu are autoritate, iar
autoritatea reală nu are putere.
În învăţământul secundar sunt probleme dramatice
- E înfiorător să deschizi televizorul astăzi şi să vezi cum
se vorbeşte întruna despre statistici alarmante - testele PISA care
arată dezastruos, analfabetismul funcţional care a ajuns la aproape 40%,
copii care abandonează şcoala sau care nu au urmat-o niciodată.
Uitându-ne la acest prezent, la cum arată el astăzi, cum credeţi că va
arăta viitorul în care aceşti copii vor creşte mari?
- Sunt îngrijorat, sunt foarte îngrijorat. Păi e suficient să vedem
cum arată ministrul Educaţiei. Când ministrul Educaţiei are dificultăţi
de exprimare, când în mod vădit e depăşit de problematica domeniului,
iar educaţia lui personală e grav lacunară, cum vrem să meargă bine
sistemul? Pe de altă parte, se vorbeşte mult despre universităţi, dar nu
se vorbeşte suficient despre învăţământul secundar. Acolo sunt probleme
dramatice - şi manualele, şi programele, şi, îmi permit să spun, şi
profesorii nu mai au calibrul necesar, iar rezultatul se vede... Câteva
instituţii tradiţionale sunt grav avariate: instituţia dascălului,
instituţia cărţii şi instituţia lecturii. Acestea sunt toate în criză.
Şi dacă nu se face ceva, nu putem spera la nimic bun. Nu putem decât să
contăm pe excepţii spectaculoase, dar nu astea fac o ţară.
- Nu credeţi că oamenii de astăzi s-au radicalizat, s-au
vulcanizat şi avem o societate care funcţionează reactiv: nu stăm să
gândim şi să clădim, ci reacţionăm faţă de situaţiile care ni se pun în
faţă ca societate?
- Lucrurile au devenit foarte complicate. Trebuie să vorbim şi despre
noile mijloace de comunicare. Comunicarea prin SMS şi pe Facebook e de
alt tip decât comunicarea de până acum. E eliptică şi, în mod paradoxal,
produce mai curând singurătate decât comuniune. Am văzut cupluri, el şi
ea, vizibil într-o relaţie de dragoste, la cafenea, fiecare cu
telefonul în mână şi dându-şi SMS-uri. Asta nu mai e comunicare, e un
schimb de tăceri eliptice, care modifică cu totul afectele, limbajul,
substanţa unei relaţii. Acum nu putem să ne revoltăm, asta este direcţia
în care se merge, trebuie să vedem cum să facem ca aceste noutăţi
tehnice să recupereze şi comunicarea reală, autentică, nu să o
abandoneze. Vestea bună din punctul meu de vedere este totuşi ce am
văzut în februarie şi ce vedem acum în stradă. De ce? Pe lângă oamenii
mai în vârstă care participă, am fost frapat, mai ales în februarie de
faptul că erau, preponderent, oameni tineri. Or aceştia sunt oameni care
nu au apucat să fie deformaţi de frică, de suspiciune, de arbitrarul
statului demolator, sub care s-au format generaţiile anterioare. Ei nu
mai pot fi înregimentaţi. Ies în stradă şi spun ce cred. Se vede că nu
le mai este frică, că nu mai au gânduri ascunse şi experienţe
traumatizante. E ceva nou şi asta, din punctul meu de vedere, e un
câştig care îmi dă speranţă. În sensul acesta, mă bucur că există
reactivitate la nivelul societăţii civile şi al tinerii generaţii,
pentru că altfel activitatea guvernamentală s-ar dezlănţui fără niciun
fel de oprelişti. Dar, dincolo de toate, avem de a face cu o există o
criză a comunicării agravată şi de şcoală şi de presă. Sunt ultimul care
să ţină discursuri nostalgice, dar, înainte de 1989, până şi simplii
crainici de radio şi de televiziune aveau un nivel profesional,
cultural, lexical, superior celor de azi. Am văzut, uneori, la
televizor, spectacole de varietăţi mai vechi. De pildă, un episod
parodic, în care Stela Popescu, Margareta Pîslaru şi Vasilica Tastaman
cântau laolaltă cuplete satirice, cu aluzii la Tristan şi Isolda, sau la
Odiseea. Asta înseamnă că exista un public, capabil să recepţioneze
aceste referinţe culturale. Mă întreb dacă mai există şi astăzi un
asemenea public, dacă tipul acesta de spectacol mai are, astăzi,
auditoriu. Rezultă că în contextul atât de viciat de comunism
supravieţuise un tip de educaţie decent. Asta avem de recuperat. Dar
pentru asta e nevoie de oameni, de elite active, de decizie politică,
competenţă şi, aş spune, de abnegaţie. Ca să nu mai vorbim de
patriotism. Ai de jucat un rol? Joacă-l până la capăt corect. Cât poţi
tu de corect.
„Nu am senzaţia catastrofei, am mai curând senzaţia unei mediocrităţi generalizate“
- Credeţi că e argumentat acest pesimism al oamenilor în
legătură cu viitorul ţării în condiţiile în care România împlineşte anul
viitor abia 100 de ani de când există ca stat unitar, consolidat? A
trecut prin două războaie mondiale, au fost 50 de ani de comunism care
au făcut extraordinar de mult rău, dar să fie guvernul acesta şi
momentul acesta finalul la toate sau vorbim de o societate care se
dezvoltă atât de rapid încât nu mai avem timp să ne aşezăm ca naţiune?
- Speranţa nu e o problemă de logică sau de argumente; e o virtute a
sufletului şi a minţii, o înclinaţie de a vedea lucrurile ca fiind
orientate spre un orizont promiţător. E adevărat că momentul de faţă nu
prea ajută. Trebuie să ai o natură puternică, un tonus vital viguros, ca
să rezişti cu adevărat în faţa unor provocări imediate care nici măcar
nu sunt de anvergură. Nu am senzaţia catastrofei, am mai curând senzaţia
unei mediocrităţi generalizate, a unei forme de incapacitate
profesională, intelectuală şi morală care riscă să blocheze tot. Poate
că, în cazul meu, e de vină şi vârsta. Împlinesc la anul 70 de ani şi
stau tot mai prost cu iluziile şi cu încrederea în viitor. Am obosit.
România e o ţară obositoare, iar dacă nu eşti suficient de
„descurcăreţ“, de dinamic, dacă nu ai o natură pozitivă, rişti să gâfâi
clipă de clipă. Îmi aduc aminte de o vorbă de-a lui Adam Michnik care,
întrebat după schimbările din 1989, ce îşi doreşte pentru Polonia, a
spus - „vreau să ajungem o ţară în care să ne plictisim“. În privinţa
asta stăm mai bine decât Polonia: nu ne plictisim. Fiecare zi are trauma
ei, perplexitatea ei, niciodată nu ştii ce te aşteaptă. Pe scurt, o
spun mereu: dacă umblăm după argumente, ne deprimăm. Dacă însă ne
spunem: cum am scăpat până acum, poate mai scăpăm odată, atunci putem
spera un oarecare echilibru.
Interviu realizat de Cătălin HOPULELE
Articol preluat din Ziarul de Iasi