Amintiri din Focșaniul de altădată. Colindul cu Steaua de Crăciun
„Unde sunt zăpezile de altă dată?!
De câte ori n-aţi auzit, de câte ori n-am spus şi noi aceste cuvinte care cuprind în ele nostalgii și regretele unor timpuri trecute încărcate de amintiri care ne fac plăcere să ni le actualizăm. Ehei, iernile cu zăpezi mari, cu nămeţi cât un stat de om, cu sănii cu zurgălăi, cu febrilele pregătiri pentru sărbătorile care fac din fiecare sfârşit de an un prilej de mici şi multe bucurii, cu mici întâmplări de care ne vom aduce aminte, cine ştie, poate mai târziu sau poate niciodată. În Focșaniul unde am copilărit, dincolo de bucuria vacanţei de Crăciun, era bucuria pregătirilor febrile pentru apropierera sărbătorilor: mersul cu „steaua”, mersul cu pluguşorul, sorcovitul şi ce se mai nimerea prinprejur, potrivit obiceiurilor locului. Luna decembrie era încărcată de activităţi care, cu fiecare zi, deveneau „tot mai importante” pentru noi, puştimea timpului. Păi cum nu?
Agitaţia „de sărbători” începea uşor, aşa ca o adiere şi sporea şi se învârtejea până ajungea ca un veritabil viscol în preajma Crăciunului, a Anului Nou, a Bobotezei şi a Sfântului Vasile. Tăiatul porcului, cârnaţii, şunculiţele, tobiţele, caltaboşii, garniţele cu unturi şi câte mai erau odată, deveneau motive de tensiuni şi agitaţii casnice în care erau antrenaţi mai toţi membrii familiei.
Pentru noi, puştimea locală, prima urgernţă era aceea a confecţionării „stelei” pentru colinda de Crăciun. Treabă seriosă, nu glumă! Serioasă fiindcă intra în joc un fel de concurenţă între cetele de „stelişti”: cine are Steaua cea mai frumosă. Concurenţa era între cartiere, între cetele din Bahne, din Fânărie, din Brăiliţa, din Oboreni. Te cuprindea aşa, o ciudă, să te întâlneşti pe stradă, în ziua Crăciunului, cu alţi colindători care sa aibă o stea mai mare şi mai frumoasă decât a ta „Io-te mă la ăştia ce stea au! Se sperie câinii când intră în curţile oamenilor”.
Ca să nu se întâmnple aşa o jignire era nevoie în primul rând de...organizare. Hai să facem ceata, adică să vedem cine sunt colindătorii, „cei trei magi”. Apoi, cine e şeful. Şi mai apoi (foarte important!) cine face „steaua”. Aici toţi trebuie să contribuie cu ceva: să o construim, să cumpărăm hârtie colorată, lipici, să facem rost de zurgălăi, de abţibilduri cu „Maica Domnului” şi „îngeraşi” ehei! e muncă nu glumă. Mă ofer săi să confecţionăm „steaua”. La mine acasă. Aveam în magazie șipci, unelte și tot ce ne trebuia pentru ”obiect”.În primul rând, însă, ne trebuia ”corpul” pentru care ne trebuia o de sită de cernut. Ochisem în cămară, într-un colţ, mai multe site pentru cernut iar una dintre ele mi s-a părut a fi paradită rău şi deci, inutilizabilă. O fac să dispară din inventar, îi desprind sita şi, hai la treabă. Am procurat şi beţele pentru raze, pentru mânerul cel mare şi hai toţi la treabă: găurim, tăiem, prindem în cuie, tăiem hărtiile, prindem „razele”, mă rog, tot ceea ce era necesar. În trei zile ne-a ieşit o „stea” mare, de toată frumuseţea.
Dar să vedeţi dăndănaie. Apropiere sărbătorilor însemna declanşarea campaniei de pregătiri cu de toate, inclusiv a pregătirii cozonacilor şi a prăjiturilor. La astea se consuma, firesc, făina. Dar făina, înainte de a fi folosită trebuia să fie cernută. Cernerea se făcea, firesc, cu acel obiect numit „sită”. Deci, mă trimite mama în cămară să-i aduc sita „pentru făină”. Ascultător, mă duc şi iau una din sitele carte stăteau agăţate acolo.
- Ce sită mi-ai adus? se zburleşte mama, la mine. Asta e sita de mălai! Adu-mi sita aia veche, pentru făină.
Mă execut, revin în cămară şi caut „sita aia veche pentru făină”. Păi care sită că nu mai era niciuna? Raportez constatarea, finalizată cu concluzia: „nu eşti bun de nimic! Nici măcar o sită nu poţi să-mi aduci! Şi, decisă să-mi demonstreze neputinţele, se îndreaptă cu paşi hotărâţi către cămară. Eu, după dânsa. Intră, dă roată cu ochii peste rafturi, se mai uită încă odată, încă odată şi...
- Măi, sita aia am pus-o chiar eu, cu mâna mea, acolo, sus, în raftul din dreapta! Unde e? Că de la Paşte n-am mai cernut făină!
- ?!?
- Fă bine şi caut-o, să nu fi căzut pe undeva.
Ce s-o caut? Unde s-o caut? Realizez , cutremurat de constatare, că „sita aia veche” şi-a schimbat, între timp, utilitatea graţie „inspiraţiei mele” de a o folosi drept corp al „stelei”. Mi-am zis atunci că e o vechitură care stătea acolo nefolosită şi că e mai utilă pentru un scop nobil, adică pentru „steaua” noastră. Cu această dramatică constatare revin la mama şi îi raportez cu că:
- Nu ştiu unde e! Nu am găsit-o! Poate că ai împrumutat-o cuiva şi ai uitat...arunc eu, timid, „o bănuială....”
- Cui s-o împrumut? N-am dat-o la nimeni că e o sită specială cu pânză din mătase...S-o fi luat taică-tu pentru ceva?....
Cum problema trebuia rezolvată urgent fiindcă făina şi celelalte ingrediente erau deja pregătite pentru a fi tramnsformate în bunătăţi de patiserie mama ia hotărârea:
- Dă o fugă până la madam Arsene şi roag-o să ne împrumute, pentru două ore, sita ei. Că şi ea are tot o sită ca a noastră.
Mă execut imediat, bucuros că, deocamdată, am scăpat de eventualele consecinţe ale isprăvii mele cu prăpădita aia de sită. Vine tata şi e luat şi el la întrebări despre sită:
- Ce sită! Care sită? Păi ce treabă am eu cu sita de făină....
Ca să se arate util, tata mă ia cu el în cămară să căutăm sita. Ce să cauți? Unde să cauți? Se uita tata peste tot și, evident, că nu o găsește
- O fi pus-o maică-ta cine știe pe unde și a uitat.
Mister total.
Ca să îmi iert din ”păcate” mă ofer eu să dau făina prin sită, adică să o cern.
Proastă inspirație.
Păi eu am crezut că e simplu: pui făina în sită până sus și, lipa-lipa, o cerni. Am umplut deci, sita cu făină și, așa cum știam, ”lipa-lipa” agit sita. Ași! Dezastru! Făina în loc să treacă prin sită și să cadă jos o face exact invers: sare afară din sită așa, ca o pulbere fină, de mă umple și pe mine și masa cu un nor alb de făină. Strigă mama la mine, disperată, să mă opresc din ispravă:
- Stai, oprește-te! Nu vezi că dai făina afară din sită! Doamne, că nepriceput mai ești!
Umilit de rezultatul colaborării mele, abandonez. Copleșit deeșecul lamentabil al inițiativei cu ”lipa-lipa”, mă retrag către magazie să mai lucrez ceva la ”Stea”. Acolo dau peste tata care având ceva treabă în curte, dăduse cu ochii „de obiect” şi are proasta inspuraţie să-l privească cu mai multă atenţie.Nu i-a fost greu să identifice și să recunoască „obiectul dispărut”.Mă cheamă „la ordine”:
- Mă, corpul ăsta de la stea nu cumva e...?
Ce s-o mai dau cotită cu nu se mai putea. Prins „cu mâţa în sac”, a trebuit să recunosc:
- Păi ştii...am crezut că e veche....mucegăită...şi d-aia....
Tata s-a dovedit „un tip de comitet”:
- Bravo mă! Să știi că e frumoasă. Bravo! Dar ascunde, deocamdată, steaua pe undeva să n-o vadă maică-ta. Las-că-i fac eu rost de o sită nouă şi gata!
Acum, nu ştiu ce să zic: dar în anul acela „steaua” aia ne-a adus mult noroc. În primul rând că ne-a ieşit „o stea” foarte frumoasă (mamă, ce invidii am simţit când am meres cu ea la colindat!) şi apoi, am fost primiţi de foarte multe familii şi...am câştigat o mică avere din colindat.
Cât despre mama, Dumnezeu să o ierte!, ea n-a aflat niciodată cum şi unde a dispărut „sita ei, cea cu pânză de mătase”. Dar ne-a purtat noroc.
La anul şi la mulţi ani!
Victor Simion
