Hei, oameni buni!
De fiecare dată, după euforia trecerii într-un An Nou, cu petreceri la cote înalte, urmează o cădere în griji, înțelegând că viața nu e o continuă sărbătoare. Unii au huzurit departe de Dunăre, alții s-au mulțumit cu peisajul autohton, lăudând ceea ce Domnul a dat. Cei mai mulți români au rămas în familie, acceptând bucuriile simple.
A doua zi după, revenim la vechile îndeletniciri. Cu fiecare oră suntem tot mai străini unii de ceilalți. Comunicăm din ce în ce mai puțin. Aproape că ne e frică de confruntări pe teme sensibile. Ne dușmănim pentru eventualele opinii politice. Preferăm comunicarea pe tabletă, laptop sau telefon. Rețelele de socializare ne depersonalizează cu fiecare atingere a tastelor. Dovadă sunt milioanele de mesaje care circulă agresiv, amestecându-se reclamele cu solicitările de prietenie, rețetele cu declarațiile de dragoste, postările politicienilor cu ofertele de adopție a unor câini și pisici fără stăpân, etc. Facebook-ul, Twitter-ul, Instagram-ul cheamă la revoltă, strigă adunarea, înlocuind celebra goarnă a primăriilor de odinioară. Crede cineva că aceste facilități moderne sunt oferite chiar dezinteresat de cei care le monitorizează? Ne vindem prea ușor timpul și personalitatea. Bravura noastră este mai mult de import!
Apar pe rețelele de socializare oameni care nu prea mai știu ce este aceea o carte. Se grăbesc să posteze fotografii care nu interesează pe nimeni. Majoritatea se pierde în anonimat. A nu avea cont pe aceste rețele e o lipsă impardonabilă. Înseamnă că nu ești ”cool’’. E mai comod să spui două vorbe pe internet, decât să participi la o conversațíe aplicată. Înclin să cred că popoarele mai sărace sunt mai atrase de această comunicare oarbă. Aici poți fi leu, chiar dacă ai coama pleoștită. Oamenii satelor noastre, câți mai sunt, stau lipiți de televizoare ore întregi, atrași de posturile alarmiste, cu previziuni catastrofice. O anume parte a presei se bucură chiar când prezintă știri despre crime, dezastre, căderea leului, scumpirea carburanților, creșterea deficitului. Mii de hectare stau în paragină. Nu e o impresie, e o certitudine ! A dispărut spiritul de solidaritate. Violența devine un modus vivendi. Crime la metrou, bătăi în școli, denunțuri ale unor oameni incomozi pe care alte țări din Europa i-ar ține în puf, sinucideri ciudate, dispariții de senzație. O tânără sparge sistemul de siguranță al Casei Albe și noi nu știm că este o capacitate în domeniul IT? Extrădată, ea va completa numărul specialiștilor de import pe gratis. Pentru ea, pușcaria va deveni un loc de muncă.
Cineva trebuie să ne scoată din marasmul în care ne cufundăm cu fiecare ceas, să ne readucă plăcerea de a fi împreună cu ai noștri, dar nu pe facebook, ci în vâltoarea vieții de zi cu zi. Asemenea tânărului din drama „Hei oameni buni”, a lui William Saroyan, strig și eu: “Hei, buni, hei!” Reproduc o replică a eroului din piesa amintită: „Nu vrea nimeni să mă audâ? Sunt aici după zăbrelele astea. Heei, așa se petrec lucrurile în orășelul nostru cu un om?”
Înstrăinarea, indiferența, invidia, ura, lipsa de ideal, nepăsarea la pierderea identității naționale sunt suficiente motive pentru a striga din răsputeri: Hei,oameni buni,hei !!
VASILE LEFTER