Generațiile actuale ce trăiesc în România, iubesc prea puțin
Alexandru Filimon
Patriotismul a dispărut din sânul elitelor tinere și din rândul comunităților ce compun astăzi România.
Din păcate, prea repede amestecăm patriotismul cu naționalismul de sorginte resentimentară sau cu protocronismul prezent în cultura română din perioada comunistă, inclusiv cu reverberațiile sale împrăștiate după anii 1990.
Păstrăm discursul patriotic în sfera istoriei mute, terne, decedate pe caldarâmul unei actualități pe care o percepem obtuz sau o ilustrăm doar în sfera elitismului. A trăi în propriul discurs nu este, fără tăgadă, un semn de maturitate din partea elitelor existente, ci mai degrabă o lamentație spongioasă ce stă sub înaltul semn distictiv al neputinței, al neputinței de a iubi profund România, prin ceea ce este și nu permanent prin semnul interogației sau al declamației infame. Distrugem des prin cuvinte România, prin simple cuvinte ce vor construi viitoarelor generații, viitorilor juni, impresia că România nici nu a existat.
Concluzia sau mai degrabă radiografia brutală a Centenarului nostru parcă pendulează haotic în multe direcții, ezitând chintesența adevărului, în măsura în care îi este dat omului să cunoască adevărul, e că nu iubim România pentru că nu o cunoaștem, nu a mai rămas cine să ne spună cine este și de ce să o iubim. Istoria ei este fascinantă, atât în sens pozitiv cât și negativ, iar Unirea României ce se confundă cu Centenarul ei este un miracol. Un miracol pe care tinerele generații sunt dispuse să-l calce în picioare pentru mai multe plasme și mai mult confort frenetic înșurubat și ghidat de verbul ”a avea”.
Să nu uităm: Unirea României ce se confundă cu Centenarul ei este un miracol
Poate generațiile actuale ce trăiesc în România iubesc prea puțin România, pentru că o identifcă cu nevoile lor primordiale ale Piramidei lui Maslow. Faptul că suntem atât de abitir fixați pe agoniseala materialistă și opulența tehnologică nu ne face cu nimic mai speciali față de omul din peșteră. Și el sigur avea un cal, un asin cu care se deplasa pe post de mijloc de transport, și el avea o peșteră mare în loc de o locuință spațioasă, și el poate avea de dat nu știu cât la sută din vânat, noi avem credite s.a.m.d.
Nevoia noastră de spațiu cred că vine dintr-o lărgire a golului lăuntric pe care credem că-l putem controla în afara idealului. Ne este frică să visăm, să iubim necontenit creația din jurul nostru, cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea și pentru acest lucru ne înfometăm spiritual îndestulându-ne cu plasme și spațiu. Să fim victime ale neputinței de a ne iubi țara? Să fie această stare o copie imperfectă a unei stări sufletești inferioare reflectată dintr-o imagine mai veche a noastră despre noi? De aici poate vine și inflația comparației cu alții pe care românii au transformat-o într-un sport național ce transcende fotbalul din oficiu și fără prelungiri adiacente.
Absența patriotismului, o absență a demnității
Școala este cel mai bun exemplu care cântărește existența unui spirit patriotic, a unui transfer de demnitate istorică la celelalte generații. Învățătorii, profesorii, cadrele didactice, cu mici și insignifiante excepții, sunt cei care întrerup acest transfer, pentru importul mult mai ofertant al unor exotice și la-ndemână - idei. Nu vom mai spune noaptea minți, ci noaptea Halloween-ului, nu vom mai putea folosi cuvinte precum răzmeriță, sorginte, alambicat, evanescent, obnubilat, pentru că rom-engleza a devenit o vanitoasă alegere.
Îl amintesc pe Spiru Haret care cumva a înțeles că o societate nu poate merge înainte decât cu toată lumea, cu învățători educați, cu țărăni care socializează, care comunică între ei, cu elemente moderne în sat precum biblioteci, șezători, clăci, cu o viziune și o reformă modernă, organică etc.
El totuși a dovedit un patriotism valoros care nu este cultivat astăzi nici de unitățile de învățământ care îi poartă numele. Nea Spiru este doar o sperietoare pentru copiii ce au fugit de matematică, dar nu iubesc româna. Acești copii sunt și cei care nu știu să iubească România, decât ca o vocabulă aleatorie pe certificatul lor de naștere. Cine să le amintească de Spiru Haret și de faptul că au toată legitimitatea să se simtă demni moștenitori ai unui spațiu îndelung moșit de elite, ce a apărut ca un miracol în 1918?
Poate absența unui patriotism autentic, organic vine dintr-o suferință spirituală, și anume absența demnității.
Aș aminti de Liah Greenfeld, o gânditoare a naționalismului, care afirmă că relația dintre demnitate și naționalitate a fost strâns legată: ”Se poate spune cu certitudine că în societățile moderne oamenii nu vor accepta niciodată să fie deposedați de demnitatea lor, pe care și-ai asigurat-o cu naționalitatea. Prin urmare, posibilitatea de a transcede valoarea națiunii depinde de existența unor garanții alternative ale demnității, de găsierea sau inventarea în această priviință a unui echivalent funcțional al naționalității”.
