Dor de alte vremuri, dor de copilărie
Prinși în vartejutul vieții, tot mai rar avem timp să ne mai întoarcem măcar pentru o clipă, cu gândul la vremurile de altădată și totuși înaintea Crăciunului și a Paștelui, indiferent cât de ocupați am fi, ne trezim spunând:,,în copilarie noi mergeam/făceam…” sau ,,în copilărie mea bunica/mama făcea…”.
Dacă înaintea Nașterii Domnului Iisus ne amintim de colindele copilăriei noastre, de emoția întâlnirilor cu Moș Crăciun, în Săptămâna Patimilor ne amintim de cozonacii bunicelor noastre, de mersul la Denii, la Prohod…
Deși și acum vopsim ouă roșii ca în copilărie iar casa noastră în fiecare an, în Vinerea Mare, miroase a cozonac pentru că mamei mele îi place să-l facă chiar ea și nu să îl cumpere, mintea îmi zboară la cuptorul pe care îl făcuse bunicul meu pe când eu eram foarte mică și la zecii de cozonaci ce erau copți în el în fiecare an.
Nu va speriați, nu eram o familei atât de numeroasă încât bunica sau mama să facă zeci de cozonaci!
Cu o saptamana inaintea Pastelui, vecinele noastre veneau si se programau pentru a-si coace cozonacii in cuptorul nostru. Toata lumea stia ca acel cozonac copt in cuptorul aragazului nu este la fel de gustos ca cel copt in cuptorul din caramida, lipit cu un strat de lut de bunicul meu.
Uneori se mai iscau si discutii. De ce cutare vecina sa coaca inaintea alteia ca doar vorbise mai inainte?! Si bunica, o femeie ce facuse doar patru clase, pentru ca parintii nu o lasasera la scoala dar care facea operatii matematice mai repede decat mine, incerca sa impace pe toata lumea. Mereu ne spunea ca vecinii sunt mai ceva decat familia. Ei iti sunt alaturi la greu.
Asa ca in joia mare tanti Ilinca, tanti Stanica sau tanti Tudora veneau cu tarna de coceni si incingeau cuptorul. Cu o zi inainte facuse focul in cuptor bunicul. Ne zicea ca acesta trebuie incins cateva zile inainte pentru a se coace frumos cozonacii.
Vinerea dimineata facea cozonaci bunica, mama Nina cum ii ziceam eu, apoi dupa pranz incepeau vecinele noastre sa defileze cu tavile de cozonaci. Era un du-te-vino pana se intuneca pe strada. Noaptea tarziu curtea noastra inca mai mirosea a cozonac.
Sambata era randul mamei sa-si coaca cozonacii, apoi urma o alta vecina.
Doua zile, noi copii ne strecuram printre picioarele lor si urmaream fascinati toata aceasta procesiune a cozonacilor. Cozonaci cu cacao si nuca sau cu rahat colorat, impletiti sau nu, crescuti sau nu…
In fiecare pe strada noastra coacerea cozonacilor era un adevarat ritual la care participam toti, cu mic, cu mare.
Vremuri apuse
Acum… Cuptorul bunicului nu mai exista demult. Se daramase si cum bunicul nu l-a mai putut repara…
Nu mai e nici bunicul, cel priceput la toate, nici bunica cea inteleapta ce incerca sa-si impace toate vecinele si nici vecinele ce faceau ,,naveta” intreaga zi, intre casa lor si a noastra, alaturi de sotii sau copii lor pentru a-si aduce cozonacii galbiori la noi sau pentru a-i duce acasa crescuti, parfumati si rumeniti ca niste porcisori.
Acum, noi si vecinele noastre(o noua generatie) nu mai coacem cozonacii in cuptoare de caramida ci in cuptoare pe gaz sau electrice. Acum… strada nostra nu mai miroase a cozonac…
Mi-e dor de copilarie, de oamenii frumosi ai acelor vremuri si de cozonacii de-altadata!
Paste Binecuvantat sa aveti!
Iuliana Negoiţă Prunilă
Iuliana Negoiţă Prunilă este colaborator al Ziarului de Vrancea
Iuliana Negoiţă Prunilă este autoarea unui blog în care scrie despre problemele cu care se confruntă în viaţa de zi cu zi persoanele cu dizabilităţi, http://iuli-ana.blogspot.ro, dar face parte şi din echipa unui site destinat de asemenea persoanelor cu dizabilităţi: www.dizabil.eu.
Citiți și:Scrisoare adresată șoferilor ce parchează pe locurile destinate persoanelor cu dizabilități;
Vrancea reală, văzută și simțită în Spitalul Județean Focșani;
De ce n-ar exista in Romania si meseria de pacient?!;
