De ce cad frunzele toamna?
Toamna, anotimpul când „se numără bobocii”, cum se spune. Asta poate să însemne că este și anotimpul când se numără „bobocii” de la școală; adică și al celor care pășesc pentru prima oară pe lungul drum al desăvârșirii ca oameni. Cu ceva ani în urmă, cu ocazia unui asemenea eveniment (deschiderea anului de învățământ), o reporteriță consemna părerile participanților de la o școală - părinți, bunici, profesori, actuali și...viitori elevi.
Cu microfonul în mână , aceasta s-a aproapiat de o „boboacă” și, printre alte scurte întrăbări despre eveniment, îi adresează și întrebarea: „de ce cad frunzele, toamna?” După o clipă de gândire, „boboaca” îi răspunde, cu glas mic și timid, ”fiindcă-le-cheamă-pământul” . Ce răspuns! Orice poet ar muri de invidie pentru acest răspuns dat de o copilă de doar șase ani și jumătate. Mi-a rămas în minte, de atunci, acest sublim răspuns care însumează în el sensuri umane nebănuite. M-am întrebat de multe ori, de atunci, oare ce s-a întâmplat cu acel minunat „boboc”, pe ce căi ale vieții s-ar afla acum? După estimările mele ar fi trebuit să se afle în „clasele mari”, aproape de bacalaureat, de finalul studiilor generale. Mi-ar fi plăcut să o întâlnersc acum și să-i adresez, astăzi, aceeași întrebare: de ce cad frunzele, toamna? Ce mi-ar răspunde după atâția ani de ”lecții de viață”?
În autobuz, în una din zilele lunii iunie, în plină campanie de evaluare.
Un grup de elevi ieșise de la sesiunea de teste și mergea acasă. Trei fâțe cu buricele goale, cu zdrăngănele pe mai toate părțile anatomice și cu fustițele făcute, probabil, dintr-o cravată, discutau foarte aprins despre evenimentele de peste zi de la școală. Una – „înveșmântată”- toată, în roz-chilot (așa se poartă acum) era foarte revoltată împotriva unuia dintre profesorii care, probabil, nu i-a apreciat la justa valoare intelectuală, tema făcută acasă. Le explica celorlalte două – probabil colege de la altă clasă care nu erau la curent cu cele petrecute cu fâța rozalie – cum că, ”aseară, după ce-am venit de la Bibi (personaj pe care nu l-am identificat – ”n.m”., adică „nota mea”), m-am apucat să-mi fac tema și-am dat-o pe Net (adică, pe Internet, iarăși ”n.m”.) de unde am luat exercițiul, care era o tâmpenie, că doar nu eram proastă să stau la doișpe noaptea (sic!) să-mi umflu creierii cu icsurile alea idioate. Și, auzi tu, ce-mi zice ”Fițosul” (ăsta era, precis, profu de Mate) că e de nașpa (asta o să o traduceți dumneavoastră) și că nu e bun! (aici intervine o revoltă verbală facială de i s-a făcut tenul, bine uns cu smacuri, de culoarea roz-chilot a petecului de fustiță). Cum să nu fie bun, fă, dacă e de pe ”Net”!?, își reia ”eleva”, revolta juvenilă. Una din cele două fâțe-martore intervine și spune cum că și ea a pățit-o tot cu ”Fițosul” și tot pe bază de ”Net”, că ”Fițosu” i-a zis că n-a luat soluția bună ci pe alta care...etc., etc. Concluzia era că respectivul ”Fițos” (un ”babalâc” de...40 de ani, din câte am dedus) are ceva cu ele că sunt ”fete-de fete”, și ”io-te, d-aia”!
Au ținut-o așa într-o revoltă, până au coborât. Și m-am gândit că toată mintea din căpșoarele alea cam smotocite se rezuma doar la cipurile din „Net”, obiectul care a început deja să golească creierele tineretului de neuronii care, până de curând, mai erau încă puși la treabă.
Și așa, dintr-odată, mi-am adus aminte de ”boboaca” din anii trecuți și de minunatul ei răspins de atunci; sper să nu fi ajuns ca astfel de „fițoase”. Dacă aș întâlni-o, aș întreba-o acum, după ”experiența de viață” căpătată: de ce mor oamenii în toamna vieții? Mi-ar fi dat, oare, același răspuns: fiindcă îi cheamă pământul?
Victor Simion
Citiți și:Ceva despre... mere;
Nana Niculina dintr-o mică așezare de pe dealurile de la „Cotul Vrancei”;
Când poliția dispune iar tribunalul...indispune;
Rețeta verii: „Ghiveci... internațional”;
Biblioteca, o mobilă fără căutare;
Comedie cu detergenți și...tampoane igienice;
Coșnița, unitatea de măsură a nivelului de trai;
