Cui folosește „reactualizarea Legendei Vrâncioaiei din 1893”?
Nu cred că există vrâncean cu mai multă știință de carte care să nu fi auzit de Legenda Tudorei Vrâncioaia, bătrâna locuitoarea unei căsuțe de pe Dealul Dumbrava Bârseștilor, rămasă în istorie prin faptul că i-a oferit măritului Domn al Moldovei, Ștefan cel Mare, pe cei 7 feciori ai ei pentru a-i alunga pe otomani din țară după înfrângerea de la Războieni (Valea Albă – Ținutul Neamțului), la 26 iulie 1476. Legenda care face obiectul acestui articol, și care a fost învățată, în școli, de zeci și zeci de generații de elevi,a fost scris și publicată cu aproape un secol în urmă de Simion Hârnea, din Năruja (1898-1985), după ce a cules un bogat material documentar aflat în arhive, dar și material „literar-folcloristic” despre datinile, obiceiurile și viața străbunilor din Vrancea arhaică. Preocupările sale în despre trecutul vrâncenilor, despre literatură, istorie, geografie, folclor și în alte domenii au fost materializate în 14 broșuri care au apărut în două ediții, între anii 1929-1931, în colecția Biblioteca „Comoara Vrancei”, Publicațiunea pentru Popor, sub titlul Povestea Vrancei, Legende, povestiri și note istorice, tipărite la Editura Cartea Putnei (a se vedea fotocopia de pe copertă).
Lucrările publicate de Simion Hârneaau atras atenția și aprecierea unor personalități vrâncene de elită ale vremii sale, documentele menționându-i pe istoricul Constantin C. Giurescu, geograful de talie mondială Simion Mehedinți, romancierul Mihail Sadoveanu, academicianul jurist Gheorghe G. Longinescu,magistratulu iAurel V. Sava și profesorul folclorist Ion Diaconu (coordonatorul amplei lucrări Monografia Județului Putna, apărută în anul 1943), a unor scriitori și publiciști vrânceni activi prin anii ‘70-‘80 ai secolului trecut. Tot pe atunci am avut și eu ocazia să-l cunosc, personal,pe învățatul autodidact Simion Hârnea în preocupările sale pentru apărarea și păstrarea obiceiurilor, datinilor și tradițiilor folclorice, care începuseră să cam intre în siajul „modernismului”.
Am recurs la acest scurt rememberdin biografia aproape nonagenarului din Năruja deoarece, răsfoind colecția Ziarului de Vrancea mi-a atras atenția articolul „Reactualizarea legendei Vrâncioaia din 1893 – Legendă în actualitate”, publicat la începutul acestui an, sub semnătura lui Titel-Toader Chirilă, din aceeași localitate. Citindu-l cu atenție,am rămas surprins neplăcut să constat că autorul a dat propria lui interpretare legendei scrise de arhicunoscutul său consătean.
Conform DEX-ului, legenda este o „Povestire în proză sau în versuri care conține elemente fantastice sau miraculoase, prin care se explică geneza unui lucru sau ființe etc; caracterul aparte al unui eveniment (istoric), al unui erou (mitic) sau al unui fenomen”. Legenda este o creație specifică a folclorului literar, transmisă, de regulă, prin viu grai. Asta a făcut și Simion Hârnea: auzind povestea fantastică a Tudorei Vrâncioaia,a cules mărturii ale vrâncenilor și le-a dat forma folclorului literar.
Ce mesaj transmite însă Titel-Toader Chirilă în articolul său? Autorul opiniei își exprimă „regretul” că Simion Hârnea, ”publicând Povestea Vrancei în anul 1926, în Broșura nr. 1, paginile 6-9 și 7 fraze în pag. 10”, redă, de fapt, o altă variantă a Poveștii... și nu pe prima dintre ele, „de largă circulație în populația Vrancei din acea perioadă, premiată de Societatea Geografică Română în 1893 și reprodusă în Dicționarul geografic al județului Putna (11, p. 394-395, tipărit în anul 1897”, autorii ei fiind Mihai Canianu și Aureliu Candrea”. În articol se menționează că cei doi „premianți” au afirmat în ședința adunării generale a Societății, din luna martie a aceluiași an,că „au cules o legendă foarte interesantă…chiar din gura mai multor bătrâni de pe acolo”
Ce înțelegem din articol? Că Simion Hârnea a fost un plastograf! Aceasta-i concluzia!El cunoștea prima variantă a Legendei, dar în…varianta proprie a ocolit (prin omisiune) să scrie care i-a fost sursa de inspirație și T.T. Chirilă îi bate obrazul cu o descoperire din propria familie: „Din arhiva personală a bunicului meu, Neculai Chirilă, născut la 24 iulie 1858, fost primar al comunei Năruja și a cărui semnătură ca primar se află pe certificatul acestuia de naștere a lui Simion Hârnea, în 1898, reiese că el cunoștea această legendă a Vrâncioaiei, pe care a transmis-o prin viu grai”.
La prima citirea textului, am avut impresia că „regretul” autorului articolului din ziar a venit din faptul că Simion Hârnea a ignorat în lucrarea sa și mărturiile despre Legenda Vrancei existente în arhiva lui Neculai Chirilă. De ce a ignorat-o, nu putem ști. Nu știm cât de „largă circulație în populația Vrancei din acea perioada” era legenda Vrancei, mai ales că analfabetismul deținea un procent de peste 70 % în rândul acelei populației însă gura lumii era slobodă.Dar zăbovind mai mult asupra unui interesant paragraf din articol, am înțeles că alt interes a purtat…fesul articolului. Să cităm din paragraful în care Ștefan cel Mare îi mulțumește Tudorei pentru aducerea în tabăra sa a color 7 feciori voinici pentru a-i pune pe fugă pe osmanlâi: „După biruință, drept răsplată, Ștefan chemă la sine pe cei 7 feciori și le dete cei 7 munți ai Vrancei cu Valea lor, întărind prin hrisov de pergament și cu pecetea lui proprietatea de veci a acestor locuri. Mulțumiți de această danie, ei s-au dus la vatra lor și și-au ales fiecare câte un munte, la poalele cărora s-au întemeiat mai târziu satele Negrilești, Tulnici, Păulești, Spinești, Bârsești, Năruja și Nereju; numele acestora se trag de la numele proprietarilor celor 7 munți”. De varianta asta cu Tulnici, Năruja și Nereju nu am auzit și ca mine-s divizii întregi de vrânceni.
Văzând în citatul de mai înainte trei nume noi de beneficiari ai DANIEI măritului Vodă, mi-am pus fireasca întrebare: cine, când și în ce împrejurare i-a „dezmoștenit” pe Nistor, Bodea și Spulber, trei dintre cei 7 feciori viteji ai Tudorei Vrâncioaia și a trecut proprietatea lor la Tulnici, Năruja și Nereju? Pentru că nu numai eu, ci cvasimajoritatea celor ce au citit legenda, am învățat că bătrâna, chemându-și urmașii în fața Domnitorului, i-a prezentat în felul următor:„- Aista-i Bodea, aista Spirea (Spinea, de fapt, de la Spinești, n.m.), celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spulber, Pavăl și cu Nistor. Toți sunt feciorii mei și acum Ți-i dau Măriei Tale”. Nici vorbă de Tulnici, de Năruja și Nereju!
Poate că, într-o variantă necunoscută nouă, au fost menționate și aceste toponime. Dar Legenda Vrancei a lui Simion Hârnea, cunoscută de toată lumea și validată practic de mari personalități, este doar o legendă și așa trebuie să rămână. Fără „reactualizări” în „actualitate”. La urma urmei, să le dăm dreptate magistratului-arhivist Aurel V. Sava și profesorului Valeriu Anghel, autorul unui articol tot pe această temă și publicat tot în Ziarul de Vrancea, din 14 aprilie 2012, care au clarificat, în urma unei cercetări istorice amănunțite,cât mit și adevăr există în Legenda Vrancei, ajungând la concluzia că „Ștefan cel Mare nu a fost niciodată în Vrancea și nu a dăruit munți feciorilor Babei Vrâncioaia”. Valeriu Anghel concluzionează sec: „Actul prin care vrâncenii au câștigat răsunătorul proces (cu lacomul Roznoveanu – n.m.)al ieșirii lor din boieresc este un document semnat de domnitorul Grigore Ghica în timpul celei de a doua domnii moldovene, purtând data de 20 septembrie 1736, reprodus în Documente putnene la paginile 96-97”.
Radu Borcea
